Îngrijind bolnavii, medicul face o operă socială și morală, el activează în domeniul eticii, care înseamnă adevăr și virtute, nu minciună și viciu – Dr. Nicolae Minovici
Cu ocazia redeschiderii Muzeului Dr. Nicolae Minovici, pe data de 23 octombrie, Romfilatelia și Muzeul Municipiului București au lansat un album dedicat acestui moment însoțit de o frumoasă medalie care amintește de îndemnul cel mai iubit al doctorului Nicolae Minovici: „Labor Improbus Omnia Vincit”. Titlul albumului editat de Romfilatelia este „Nicolae Minovici, pionier al medicinei sociale”.
Familia Minovici a marcat istoria Bucureștilor, și nu numai, prin implicarea membrilor săi în știință, viața socială și cultură, realizările, ideile și ctitoriile lor aducând schimbări semnificative în societatea românească.
Credincioși dictonului Labor omnia vincit improbus (Munca stăruitoare învinge totul), trei dintre membrii familiei Minovici – Nicolae (1868-1941), Mina (1858–1933) și Ștefan (1867-1935) – au lăsat moștenire României edificii și instituții esențiale în domeniul farmaciei, medicinei legale sau chimiei, precum Asociația Generală a Corpului Farmaceutic din România și Asociația Generală a Chimiștilor din România, zeci de lucrări de medicină generală, medicină legală, criminalistică, chimie pură și aplicată, Societatea Salvarae, Institutul Medico-Legal, Spitalul de Urgență. Ctitoriile lor au pus bazele modernizării medicinei și justiției, prin reorganizarea medicinei legale. De asemenea, în domeniul edilitar și social, prin măsurile de igienizare a periferiei Bucureștilor, de combatere a mizeriei, vagabondajului și cerșetoriei și-au adus contribuția la evoluția societății.
În urmă cu 150 de ani, se năștea în familia lui Ștefan Minovici cel de-al șaptelea copil, Nicolae, care avea să devină un important exponent al medicinei românești de la începutul secolului al XX-lea, cu o contribuție importantă la evoluția medicinei legale din România, adăugând la aceasta promovarea artei populare românești.
Încă din copilărie, Nicolae se arată a fi o fire nesupusă și voluntară. Pasionat de științe, dar și de artă, urmează cursurile primare la Școala comunală nr. 1 din Brăila, iar în 1891, după absolvirea Liceului Sf. Sava din București, se înscrie la Școala de Belle-Arte, unde a urmat cursuri timp de un an.
Insistența și intervențiile fratelui său mai mare, Mina, considerat ca un tată de către frații săi, deoarece Ștefan-tatăl s-a stins prematur din viață, îl vor convinge să se întoarcă la științele exacte și să se înscrie la Facultatea de Medicină. Cu toate acestea, atracția lui Nicolae pentru artă rămâne și îl definește ca un pasionat colecționar de obiecte de artă și, în mod special, de artă populară românească.
În timpul studiilor a lucrat ca desenator și preparator al sălii de disecție a Clinicii și Institutului de Chirurgie și Ginecologie, ca mai apoi să-l găsim asistent la Catedra de Histologie.
Seria succeselor sale începe în anul 1896, când Nicolae Minovici a reușit să identifice autorul unui furt dintr-o tipografie, cu ajutorul urmelor de mâini. Identificarea unui infractor pe baza urmelor digitale a fost o premieră pentru România.
Ca urmare a înregistrării, în secolul al XIX-lea, a unui număr mare de tatuaje, într-o diversitate de simboluri, în 1898 Nicolae Minovici a tratat subiectul în lucrarea sa de licență Tatuajele în România, publicată în același an, consemnând o altă premieră. El și-a dedicat o bună parte a vieții studiului patologiei, psihologiei și criminologiei, descoperind similitudini între tatuajele diverșilor asasini și comportamentul criminal. De asemenea, lucrarea subliniază importanța tatuajului în practica medico-legală și în stabilirea identității unui cadavru. Minovici a colecționat tatuajele desprinse de pe trupurile cadavrelor pe care le studia, acestea fiind păstrate și astăzi la Muzeul Institutului de Medicină Legală.
Între anii 1899-1901 își continuă studiile la Berlin și lucrează la diverse instituții (Institutul de Anatomie Patologică și Spitalul Moabit), unde cunoaște o serie de personalități din domeniul medicinei.
Anul 1902 îl găsește pe Nicolae Minovici numit medic legist pe lângă parchetul Tribunalului Ilfov și subdirector al Institutului Medico-Legal, dar și profesor de medicină legală la Școala de Științe de Stat. În același an este însărcinat de Primărie să rezolve problema cerșetoriei și a vagabondajului din București.
Continuând seria premierelor, Nicolae Minovici publică la Paris și București, în 1904, lucrarea Studiul asupra spânzurării, unic în domeniul medicinei românești din perioada pionieratului. Lucrarea, foarte apreciată de medicii legiști din țară, dar și din străinătate, cu aplicabilitate și astăzi, are la bază experiența și trăirile proprii ale lui Nicolae Minovici privind efectele asfixiei prin autostrangulare mecanică. A fost singurul medic din istoria medicinei care a făcut experimente de spânzurare controlată și care nu a decedat ca urmare a acestora.
Preocupat permanent de nevoile semenilor săi, Nicolae Minovici marchează o nouă premieră prin înființarea, în 1906, a primei Societăți de Salvare din Balcani, după modelul unui ONG de azi. Societatea Salvarea a fost organizată după sistemul celei din Viena, având însă un element de noutate: pentru prima oară în istoria medicinei de urgență, medicul însoțește ambulanța în teritoriu, spre deosebire de restul Europei, unde ambulanța era însoțită numai de un asistent medical. Astfel, sub directa îndrumare a dr. Minovici, și-a început activitatea prima echipă de salvare. Aceasta era formată dintr-un vizitiu și un sergent de oraș, utilizând o trăsură cu cai, cumpărată de Nicolae Minovici și modificată după proiectul acestuia, pentru a putea transporta bolnavi întinși pe targă. Societatea funcționa într-o clădire veche, situată pe cheiul Dâmboviței, în zona parcului Izvor de azi.
Tot în anul 1906, dr. Nicolae Minovici a apelat la concursul studenților din ultimii ani ai Facultății de Medicină, pentru a pune în aplicare pregătirea practică a acestora într-o nouă ramură de activitate: „Ajutor de urgență în cazuri de accidente”. De asemenea, a pus la la dispoziția lor ambulanțele Societății, trusele chirurgicale și tot ce aveau nevoie în exercitarea profesiunii lor, aceasta reprezentând începutul Salvării din București. Societatea a fost ajutată din donații, nefiind niciodată prinsă în bugetul Primăriei Comunale, deși exista o lege care prevedea înființarea unei astfel de instituții, finanțată de la bugetul local. Aceasta va fi situația până în anul 1948, când Societatea Salvarea a fost naționalizată. La Societatea Salvarea mai funcționau și alte instituții de ajutor social precum Școala Samariteană, sau Biroul pentru asistența în muncă a cerșetorilor din București, foarte activ până în anii Primului Război Mondial.
Câțiva ani mai târziu, Nicolae Minovici, constatând că serviciul medical românesc era incomplet fără un spital cu profil special, care să poată prelua pacienții aduși de ambulanța serviciului public, inițiază demersuri pentru înființarea unui spital de urgență. Acesta ia ființă în anul 1934. Situat inițial pe malul Dâmboviței, spitalul, cu secție de chirurgie de 60 de paturi, a fost finanțat, de asemenea, din fondurile personale ale doctorului Minovici, după ipotecarea casei personale. Aici erau îngrijiți toți bolnavii, indiferent de posibilitățile lor de a plăti serviciile medicale. În același an este înființată în spital și o secție de toxicologie. La 24 august 1944, clădirea spitalului de pe malul Dâmboviței a fost distrusă de bombardamentele aviației germane. Spitalul a fost mutat în clădirea Sanatoriului Antoniu, pentru ca mai târziu, în anul 1949, să se mute într-o nouă locație, păstrată până în prezent, în Calea Floreasca.
În anul 1909, Nicolae Minovici a fost avansat șef de lucrări al Catedrei de Medicină Legală, iar în 1915, a fost abilitat docent în medicina legală și numit conferențiar pentru această disciplină la Facultatea de Medicină.
În 1919, după Primul Război Mondial, îl găsim la Catedra de Medicină Legală a Universității din Cluj, unde a creat Institutul de Medicină Legală.
În 1926 preia funcția de primar al sectorului III Albastru, din București, care cuprindea cartierele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Șerban Vodă. Pentru această parte a orașului, caracterizată de maghernițe insalubre și înghesuite, înconjurate de mormane de gunoaie, mandatul a fost unul benefic, numele său intrând și în folclorul de mahala: Minovici dărâmă tot / Minovici e târnăcop!”. Străzi pavate și curățate periodic, maidane transformate în parcuri, construcția primelor grupuri sanitare subterane din București, precum și a unui cămin pentru gunoierii sectorului, sunt doar câteva dintre realizările sale ca primar. În timpul mandatului său s-a luptat pentru eradicarea cerșetoriei și a donat bani săracilor și orfelinatelor.
Apreciat de oameni, în 1934 a fost ales primar de către locuitorii satului Băneasa – astăzi cartierul cu același nume –, fără să candideze. Elevilor silitori din comuna Băneasa le-a oferit burse, iar câteva sute de locuitori de aici s-au bucurat de spiritul său filantropic pentru diverse necazuri: împrumuturi cu bani pentru recuperarea casei, spitalizări sau înlesniri pentru cumpărare de alimente sau lemne pentru iarnă.
Începând cu anul 1936 a condus, în calitate de președinte, Colegiul Medical Ilfov, iar peste doi ani, în 1938, Colegiul Medical pe țară. În același timp, s-a preocupat de interzicerea practicării ilegale a medicinei, a luat măsuri pentru închiderea cabinetelor de cosmetică conduse de personal fără pregătire corespunzătoare și a luptat împotriva impostorilor care, speculând naivitatea marelui public, practicau ședințe de magnetism sau telepatie. A fost un vânător al „doftorilor din popor” – cunoscuți drept vraci, moașe, vrăjitoare, babe –, în acest sens publicând studiul Pericolul social al practicării ocultismului, îndeosebi asupra sănătății mintale.
Activitatea sa medicală a fost completată de pasiunea pentru artă. Astfel, în anul 1904 demarează proiectul de ridicare a unei case în stil popular românesc, la bariera de nord a orașului. Clădirea, realizată de bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, prezintă elemente de factură tradițională și europeană. În primul rând, arhitectul se folosește de sintaxa compozițională urbană, cu etaj supra-înălțat și mansardă, care oferă unitate fațadei și o compartimentare compactă în interior, cu săli de mărimi diferite. Din arhitectura tradițională, aduce în prim-plan un turn pe partea sudică, pe care îl împrumută din cula oltenească, fortificat cu un contrafort. Acest element conferă originalitate clădirii în rândul construcțiilor din stilul neoromânesc. La etaj se află o terasă prelungită, compusă din două elemente discrepante: o loggia italiană și un pridvor țărănesc. Ele sunt delimitate pe interior, fațada păstrând aspectul unitar, însă elementele de decor prezintă identitatea stilului din care provin. Astfel întâlnim coloane torsadate și stâlpi incizați, panouri de piatră traforate cu frunze de acant și fruntare crestate cu motive apotropaice.
Vila neodihnei, denumită astfel deoarece aici venea pentru a lucra la proiectele sale, sau Vila cu clopoței, așa cum mai este cunoscută, este considerată unul dintre monumentele arhitecturale remarcabile ale stilul neoromânesc.
Deși inițial a fost construită pentru a deveni o vilă de odihnă, în 1906 destinația clădirii se schimbă, devenind adăpost pentru o vastă colecție de artă etnografică românească. Compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecționate și de modul de expunere. Colecția a fost îmbogățită, între 1919-1940, prin valuri succesive de achiziții.
În clădire nu s-a locuit permanent, însă aici aveau loc, cel puțin până în 1937, diferite reuniuni familiale, întâlniri cu colegii de breaslă din străinătate, care aveau astfel ocazia să cunoască și o parte din cultura României, conferințe și sesiuni științifice, precum și diferite consfătuiri profesionale.
De subliniat faptul că doctorul Nicolae Minovici a fondat primul muzeu bucureștean de artă populară. El a devansat proiectul ambițios al lui Tzigara Samurcaș care, în 1912 a pus piatra de temelie a Muzeului Țăranului Român, însă clădirea a fost finalizată în 1941. Patrimoniului Muzeului Nicolae Minovici a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret, la 1 octombrie 1906. Acest spațiu muzeal va deveni, în 1912, Muzeul de Artă Națională. La începutul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici funcționa deja, ca un muzeu privat, care devansase inițiativa publică.
Patrimoniul instituției reflectă interesul pentru artă al unui colecționar de la începutul secolului al XX-lea, în care predomină obiectele textile – cămăși, ii, fote, vâlnice, ștergare, scoarțe – și cele de ceramică. De asemenea, muzeul deține colecții reprezentative de icoane, ouă încondeiate și obiecte din lemn specifice gospodăriei țărănești autohtone.
Nicolae Minovici a donat colecția sa, alături de proprietatea aferentă, în suprafață totală de 1,38 ha, Comunei Bucureștilor. Potrivit actului de donație, vila urma să fie „pentru totdeauna” un muzeu de artă națională cu denumirea Muzeul de Artă Națională Prof. Dr. Nicolae Minovici. De asemenea, către finalul vieții, economiile sale bănești au fost donate, în întregime, asociațiilor care se ocupau de copii abandonați sau orfani.
Abia ieșit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici s-a îmbolnăvit de cancer localizat în laringe. În ciuda traheotomiei făcute la Viena, în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de dureri până la data de 26 iunie 1941, când s-a stins din viață.
Dedicat fără întrerupere unei activități de prim rang, menită să contribuie nemijlocit la însănătoșirea trupească și morală a semenilor săi, promotor pasionat al tradițiilor culturale ale poporului român, prof. dr. Nicolae Minovici își înscrie numele în rândul marilor personalități ale neamului și ale elitei medicale mondiale.
Romfilatelia