Povești în care emoția și acțiunea colaborează literar – interviu cu scriitoarea Doina Ruști

Seria întâlnirilor „Deznodământul nu contează” a reînceput în grădina Casei Filipescu-Cesianu. Au venit și zânele, așa cum au promis?

Doina Ruști: Desigur. Începând cu 19 iunie, sânzienele descind prin București, aduse într-o trăsură argintată și poposesc pe aici până pe 24 iunie, când zboară spre casă lăsând în urmă o ploaie, vestita ploaie de Sf. Ilie – el fiind socotit vizitul zânelor. Grădina Casei Filipescu-Cesianu este preferata lor. La întâlnirea de pe 19, „Deznodământul nu contează” a adunat multă lume și multe povești.  Am asistat la un experiment care a adus alături povești cu sânziene, scrise de scriitori și scrise cu programe care folosesc inteligența artificială. Discuțiile au fost intense și au vizat lumea de mâine, poate chiar dispariția scriitorului. Printre cei prezenți s-au aflat un grup de fotografi și un grup de elevi de la Colegiul Sf. Sava, însoțiți de prof. Cristina Văduva. Și, desigur, angajații Muzeului Vârstelor, care ne sunt de fiecare dată alături. Au avut intervenții și lecturi incitante Claudiu Sfirchi-Lăudat, Petre Nechita, Simona Scarlat, Cristina Bogdan, Ileana Marin, Carmen Târnoveanu, Andrei Bulboacă, Andrei Roșca  și mulți alții.

Vrem să contribuim la mitologizarea Casei Filipescu-Cesianu, care mi se pare nu doar un loc istoric, ci cu potențial literar. Aflat pe Calea Victoriei și adăpostind singurul muzeul de antropologie, locul acesta pare făcut pentru scriitori și artști. Mă gândesc chiar să propun MMB organizarea unui festival al artiștilor care au creat opere despre București.

Cum vezi dezvoltându-se aceste întâlniri pe parcursul verii 2024 care se anunță teribil de fierbinte?

D.R.: Într-adevăr, vara va ține lumea în case sau pe plaje, dar spre seară, unii dintre noi vom ieși în grădini, măcar din când în când. Ne-am propus să ne vedem acolo măcar lunar, într-o miercuri, uneori chiar de două ori pe lună, printre multele activități de vacanță. Avem programate dezbateri, lecturi și mai ales convorbiri destinse, de vacanță.

O foarte simpatică atmosferă la decernarea premiilor Ficțiunea, ediția din acest an. Cum ți s-au părut noii câștigători?

D.R.: A fost neașteptată seara galei, cu mulți susținători și lume care a înțeles jocul nostru. M-a impresionat cu precădere tipul de participare, modul în care premianții și nominalizații s-au susținut.

Un film pe care îl recomand și care a primit premiul pentru cea mai bună poveste este „Libertate de Tudor Giurgiu. Premiile noastre provin din nominalizările venite din toată țara, în cadrul Asociației Cretorilor de Ficțiune. La final, un singur om alege un titlu, dintre primele patru clasate, motivându-și public alegerea. Mi s-a părut foarte intersantă alegerea Ilenei Marin, profesor la Universitatea din București, colaborator la Universitatea Washington, Seattle. Specialistă în estetică, Ileana Marin a ales prestația lui Bogdan Simion, ziz Cobzarul, un artist total, un fel de om-poveste. M-am bucurat, de asemenea, că romanul „Hoțul din Curtea Miracolelor” de Adrian Majuru a primit premiul pentru cel mai bun personaj. După cum, „Diavolul din Freisetzburg de Roxana Ruscior a fost recompensat pentru cel mai bun final. Au mai fost și alte premii, iar separat de Premiile Ficțiunea au fost decernate și premiile revistei, prin alt procedeu de vot, al redacției. Filmul documentar al Dianei Gavra, „Amar, a fost marele câștigător, iar cinci prozatori s-au aflat printre premianți, de asemenea: Liviu Stan, Petre Nechita, Angela Baciu, Narcis Amariei, Radu Roman. Pentru mine, premiile acesta sunt în mod de-a ieși din prejudecățile care domină lumea literară.

Care este cartea la care lucrezi în prezent?

D.R.: Pentru toamna aceasta pregătesc câteva surprize și deocamdată mă concentrez pe formatul de promovare. Tocmai am terminat un roman, care m-a confiscat în lunile din urmă, o poveste  în interiorul căreia am găsit răspunsul mai multor întrebări. Deocamdată pot să spun că este vorba despre un personaj pe care îl cunoaște toată lumea, iar acțiunea se petrece în București. Intenția mea a fost să spun acea poveste care ne ajută să ne conectăm la cultura autohtonă, la valorile perene, abordând o temă pe cât de populară, pe atât de grea. A fost și un joc de compoziție, pentru că e o poveste spusă din trei perspective, punând alături confesiunea și labirintul ei interior. Noutatea literară vine din modul în care am scris mesajul.

Către ce uși secrete se pregătesc să ne conducă personajele tale?

D.R.: Romanul e mereu o operă cu multe uși. Dar una rămâne pe primul loc, ușa dorită, de cele mai multe ori interzisă, închisă, inscripționată cu un avertisment. În cazul de față vorbim despre ușa iubirii. Mă gândesc de multă vreme la un roman de dragoste, cu miză adevărată. Mi se pare cea mai grea temă, pentru că are toate datele să coboare în melodramă. Dar și dacă îți reușește, satisfacțiile sunt enorme. Tocmai de aceea m-am încumetat, mai ales că am mai abordat tema în alte romane („Manuscrisul fanariot, Homeric). Acum însă am ales altă latură. De la zona periferică și legăturile imposibile, am mers către acea parte a poveștii pe care o vedea toată lumea, fără ca două viziuni să fie identice. Știm totul, însă descoperim curând că mai sunt încă multe fapte obscure, misterioase, incitante. Cam aici încep poveștile în care emoția și acțiunea colaborează literar.

La care întâlniri cu elevi ori studenți te gândești?

D.R.: Mi-am programat pentru toamna aceasta mai multe întâlniri, legate de „Platanos. Această povestire a mea, care se studiază în clasa a VIII-a, după manualul editurii Art, mi-a adus mulți cititori. La cererea lor am dezvoltat și continuat povestea într-un roman, care urmează să apară în toamnă la aceeași editură, iar eu mi-am propus să fac un tur al liceelor care au ales acest manual. Romanul se numește tot „Platanos, evident, și am păstrat linia fantastică a poveștii.

Interviu realizat de Simona Popescu