Filme documentare: Centenarul Marii Uniri
Neutralitatea României în timpul Marelui Război (1914-1916)
Asasinarea moștenitorului tronului monarhiei Austro-Ungare, arhiducele Franz Ferdinand, și a soției sale, ducesa Sophie Albina Chotek, la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de către Gavrilo Princip, a tensionat și mai mult relațiile internaționale în contextul în care situația geopolitică din sud-estul Europei era deja complicată, iar echilibrul dintre sferele de influență ale marilor puteri era foarte fragil.
Declanșarea primului război mondial, provocat de atentatul de la Sarajevo, a găsit România într-o postură dificilă. Pe de o parte, aspirațiile poporului român vizau reunificarea teritoriilor locuite de români și aflate sub stăpânire strâină – Transilvania, Bucovina și Basarabia – iar, pe de altă parte, intrarea țării noastre în război alături de una dintre grupările militare beligerante trebuia să țină cont de îndeplinirea obiectivului politic național. Practic, țara noastră trebuia să aleagă între Austro-Ungaria și Rusia în condițiile în care ambele state aveau în interiorul granițelor lor provincii locuite de români. Din punct de vedere politic și militar, România era legată de Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) printr-un tratat secret, menit să stăvilească o eventuală agresiune din partea Rusiei, având în vedere experiența nefastă pe care țara noastră a cunoscut-o după încheierea războiului ruso-româno-otoman din 1877-1878, când, în raport cu România, Rusia a devenit dintr-un partener un agresor. Așadar, orientarea cercurilor politice de la București, în frunte cu prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, către Antanta pare firească, singura reținere fiind dată de prezența Imperiului țarist în această alianță. Decizia luată în cadrul Consiliului de Coroană ținut la la 21 iulie/3 august 1914 a hotărât neutralitatea României în ceea ce privește războiul dintre marile puteri aflat în desfășurare.
Moartea regelui Carol I, un filogerman convins până în ultima clipă a vieții sale, și urcarea pe tron a lui Ferdinand, care a înțeles să respecte din primul moment al domniei sale aspirațiile națiunii române, au deschis perspectiva aproprierii țării noastre de Antanta. Din acest punct de vedere, un rol important i-a revenit lui Ion I.C. Brătianu, care a știut să negocize cu mult tact și diplomație condițiile intrării României în război de partea Antantei în concordanță cu dorințele de unire ale românilor într-un singur stat național.
Despre situația României în anii neutralității sale și despre așteptarea momentului potrivit în ceea ce privește decizia angajării țării noastre în prima conflagrație mondială astfel încât să fie asigurată împlinirea idealului național vom afla detalii în filmul care urmează.
Războiul de Întregire Națională (1916-1918)
În urma repetatelor insistențe și presiuni politico-militare ale guvernelor Antantei, România a decis, în vara anului 1916, să se implice în război de partea Franței, Rusiei și Angliei în urma încheierii unui Tratat de alianță și a unei Convenții militare cu aceste state, în baza cărora țara noastră obținea atât recunoașterea integrității sale teritoriale, cât și dreptul de a obține teritoriile locuite români din cadrul monarhiei austro-ungare, adică Transilvania, Banatul și Bucovina, act consfințit în viitorul tratat de pace încheiat la sfârșitul conflagrației mondiale. Din punct de vedere militar, Antanta se angaja să susțină ofensiva armatei române în Transilvania și apărarea Dobrogei, în cazul unui atac de la sud de Dunăre.
Filmul redă principalele aspecte din timpul desfășurării operațiunilor militare în care a fost implicată armata română, începând cu campania din 1916-1917, care a pornit cu un entuzisam intens, dar s-a soldat cu un eșec dureros pentru țara noastră din cauza lipsurilor în ceea ce privește echipamentul de luptă, a greșelilor de ordin strategic și militar și, nu în ultimul rând, din cauza nerespectării obligațiilor asumate de aliați. În condițiile în care trupele române erau copleșite nu numai din punct de vedere numeric de armatele Puterilor Centrale, dar și ca înzestrare și experiență de luptă, autoritățile de la București au luat decizia să se retragă în Moldova și să lase Capitala și o mare parte din teritoriul țării sub controlul forțelor militare străine.
Rezistența națională din Moldova a însemnat etapa crucială a Războiului de Întregire a Neamului. Filmul surprinde momentele dramatice ale luptelor de la Mărăști, Mărășești și Oituz, din vara anului 1917, precum și eroismul de care au dat dovadă soldații români, care, sub deviza ,,Pe aici nu se trece!”, au luptat și la baionetă, spulberând mitul invincibilității armatelor Puterilor Centrale. Dintre miile de eroi care și-au pierdut viața în această teribilă încleștare este sublinat exemplul de curaj al sublocotentului Ecaterina Teodoriu, care se înrolase voluntar în armata română încă din timpul luptelor de la Jiu. Victoriile obținute la Mărăști, Mărășești și Oituz au obligat Puterile Centrale să renunțe la planul lor de a scoate România din război și să regândească întregul plan de operațiuni militare, trecând de la ofensivă la defensivă. Cu toate acestea, România a fost din nou părăsită de aliați în condițiile în care Rusia era incapabilă să lupte din cauza anarhiei care a cuprins trupele sale militare odată cu răspândirea curentului bolșevic.
În încheiere, sunt prezentate secvențe care surprind, pe de o parte, condițiile dure pe care țara noastră a fost obligată să le accepte prin pacea de la București încheiată la 24 aprilie/7 mai 1918, din rațiuni strategico-militare, cu Puterile Centrale, iar, pe de altă, parte înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918, prin unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu România, moment care marchează realizarea desăvârșirii unității național-statale a poporului român.
Constituirea României Mari
Izbucnirea primului război mondial a găsit societatea românească din Vechiul Regat împărțită în filogermani și filofrancezi, fapt care corespundea situației existente pe plan internațional, când marile puteri erau împărțite între cele două blocuri politico-militare, respectiv Antanta, pe de o parte, și Puterile Centrale, pe de altă parte. Indiferent de alegerea uneia dintre aceste tabere, la mijloc se afla situația grea a românilor care trăiau în afara granițelor României, iar opțiunile factorilor de decizie de la București, în frunte cu prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, trebuiau să țină cont de aspirațiile naționale ale poporului român.
Încheierea primului război mondial a marcat destrămarea imperiilor multinaționale, fapt care a permis națiunilor care trăiau în interiorul granițelor acestora să-și exprime dreptul la autodeterminare. În cazul nostru, a fost creat cadrul favorabil pentru reunificarea cu Țara-mamă a provinciilor istorice locuite de români. Primii care au acționat în acest sens au fost românii din Basarabia, teritoriu care a fost smuls din trupul Moldovei de către Rusia țaristă în anul 1812. Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918, era proclamată unirea Basarabiei cu România. A urmat, la 15/28 noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu România. Iar la 1 decembrie 1918, un alt teritoriu locuit de români și care se afla sub dominația Austro-Ungariei a decis să se unească cu România: Transilvania. În aceste condiții se realiza desăvârșirea unității național-statale a poporului român, fapt care era expresia unei necesități obiective și, în egală măsură, un deziderat pentru care au luptat și s-au jertfit nenumărate generații de înaintași.
Filmul prezintă momentele dificile din timpul Conferinței de pace de la Paris, când cererile legitime ale țării noastre păreau că sunt ignorate de foștii săi aliați. A fost nevoie de implicarea reginei Maria, o personalitate remarcabilă, care a știut să se facă utilă nu doar pe câmpul de luptă, unde s-a aplecat cu grijă și duioșie asupra răniților, dar și în cabinetele oamenilor politici din Europa, unde se luau decizii importante, iar argumentele sale au convins marile puteri învingătoare de caracterul just al cererilor românești. Astfel, articolul 59 al Tratatului de la Saint-Germain-en-Laye încheiat cu Austria la 10 septembrie 1919 stipula că aceasta va renunța în favoarea României la toate drepturile și titlurile sale asupra Bucovinei, iar prin Tratataul de la Neuilly sur Seine, de la 27 noiembrie 1919, granița țării noastre cu Bulgaria era cea din anul 1916. Totodată, prin Tratatul de la Trianon semnat cu Ungaria la 4 iunie 1920, aceasta renunța la toate drepturile privind stăpânirea unor teritorii ce au aparținut monahiei dualiste, adică renunța la pretențiile sale asupra Transilvaniei. Conform prevederilor menționate în tratatele de pace, era consfințită recunoașterea internațională a României Mari.
Momentul încoronării de la Alba Iulia, unul plin de emoție, când regele Ferdinand și regina Maria deveneau suveranii României Mari, ale cărei granițe se întindeau de la Tisa până la Marea Neagră, este, de asemenea, prezentat în acest film.
În încheiere, sunt redate festivitățile prilejuite de sărbătorirea unui deceniu de la încoronarea de la Alba Iulia, de la care au lipsit, pentru că, între timp, au plecat pe un alt drum, regele Ferdinand și marele om de stat Ion I.C. Brătianu, artizanii Marii Uniri.
Femeile în război și pace – Regina Maria a României (1)
Participarea României la Marele Război a presupus schimbări la nivelul politicii de stat, dar și a sistemului tradițional de valori. Femeia română iese din anonimat odată cu înrolarea soțului sau a fiului. Infirmiere mobilizate în spitalele de campanie sau femei cu grija gospodăriei, muncitoare sau soții de oameni politici, luptătare pe front (cum este exemplul eroinei Ecaterina Teodoroiu), femeile au dovedit curaj și spirit de sacrificiu. De cele mai multe ori, vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite.
În timpul Războiului cel Mare, majoritatea doamnelor din înalta societate urmaseră exemplul Reginei Maria și îmbrăcaseră veșminte albe, dar sobre, ale infirmierelor, aducându-și contribuția la ambulanțe sau în spitale militare.
Aleasă spre a fi viitoarea regină a României la vârsta de 17 ani, Maria Alexandra Victoria, viitoarea regină Maria a Românilor, provenea dintr-un mediu anglo-saxon foarte diferit si de atmosfera publică balcanică, si de cea franco-germană de la palat, îndeosebi de austeritatea Casei regale prusace. Principesa Maria a fost foarte repede adoptată de Armată. Imediat după ce a fost numită comandant al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, armata română i-a arătat respect și supunere. Legătura sufletească între Maria si Armată a fost extrem de puternica și nu s-a spijinit doar pe relația oficială dintre suveran și militari, ci pe fapte de război. În timpul celui de-al doilea Razboi balcanic, principesa Maria a lucrat în serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, riscându-și viața fără rezervă. Apoi, în timp ce era regină, a îngrijit la fel de dedicat bolnavii de tifos din Moldova, în timpul primului razboi mondial. După intrarea României în război, regina Maria s-a dedicat activitătii de ajutorare a răniţilor, purtând binecunoscutul costum de infirmieră, cu crucea albă de email la gât, atârnată pe o panglică portocalie. Îmbrăcată în această uniformă, trecea printre rândurile soldaților în suferință, aducându-le alinare şi mângâiere, fie şi numai prin simpla ei prezentă. Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, se adresa astfel românilor: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie sa piară”. Arthur Gould Lee a descris plastic aceste gesturi ale reginei Maria: „Fără să-i pese de riscuri, ea statea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, varsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. În octombrie 1917, pe frontul din Moldova, regina s-a încadrat, purtând uniformă de ofițer, în sectorul de front Cireșoaia în fața cotei 443, pe linia întâi, în prima tranșee, la 200 metri de inamic. A fost vocea cea mai hotarâtă pentru rezistență și ofensivă pe frontul din Moldova și, din memoriile sale, aflăm că este personalitatea care a decis intrarea României în război de partea Antantei. La sfârşitul războiului, unitatea naţională – idealul de veacuri al românilor – s-a realizat, suveranii României fiind primiţi cu multă bucurie în capitala țării reîntregite. Pentru intrarea triumfală în București a trupelor victorioase, române și aliate, pe data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Regina a îmbrăcat o uniformă potrivită cu acel eveniment măreț „[…]Îmi tremurau degetele pe când încheiam nasturii tunicii militărești care, cu cingătoarea de piele după cum scrie la regulament, îmi fusese pregătită pentru această împrejurare”.
Regina Maria a României a iubit nu doar poporul român ci și tradițiile acestuia, preferând să poarte în multe ocazii elemente ale costumului țărănesc și de sărbătoare, costumului naţional fiind purtat de aceasta ca veșmânt de sărbătoare.
Regina Maria va reprezenta România la Conferinţa de Pace de la Paris de după război. Despre acest gest ea a afirmat: „Fiecare ţară are nevoie de o faţă. Deci când vă adunaţi cu toţii pentru deliberări, vreau ca România să aibă o faţă. Sunt aici să fiu acea faţă, să fac România ceva mai personal decât statistici şi hărţi”.
Femeile în război și pace – Regina Maria a României (2)
Emanciparea femeii ca element constitutiv al modernizării societăţii româneşti, descrie în timp un parcurs complicat, condiţionat în bună măsură de structuri de mentalitate, dar şi de neconcordanțe aferente politicului sau economicului. În spațiul românesc feminismul se va propaga de sus în jos, de la reprezentantele aristocrației către femeia truditoaredin zonele rurale sau urbane, către această ființă încorsetată de îndatoriri, nu și de drepturi. Condiţiile naţionale au determinat femeile române din Transilvania să lupte în primul rând pentru emancipare naţională, în timp ce în Vechiul Regat s-au promovat obiectivul culturalizării femeii, drepturile civile şi politice. În Basarabia, mişcarea feministă a pornit din jurul Ligii Femeilor Basarabene, fondată la 1917, sub președinția Elenei Alistar, iar în Transilvania, reuniunile de femei s-au concentrat, după război, în cadrul Uniunii Femeilor Române. Îngemănarea de elemente novatoare cu moştenirea actului filantropic şi de caritate asumat de reprezentantele marilor familii boiereşti din Ţările Române a particularizat cazul românesc în context european şi a dus la recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti ale femeii.
Vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite, ceea ce face ca transmisia către celelalte categorii de populaţie să fie trunchiată, pe alocuri echivocă. Unul dintre punctele forte ale discursului feminist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a vizat facilitarea accesului la educaţie a fetelor şi atenuarea acelor constante educaţionale ce le pregăteau pe femei exclusiv pentru rolul de soţie şi mamă, idee subliniată de la cel mai înalt nivel: „Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă” (Carol I, cuvântare la premierea fetelor din şcolile primare şi gimnaziale de fete, 1876) sau „Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…” (Elisabeta de Wied, discurs la Academia Română, 1890).
Feminismul însuşi evoluează de la cel iniţial, al egalităţii (vizând stipularea în constituţie a egalităţii de drepturi), la cel al diferenţierii şi al eliberării, până la feminismul radical, lansat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Dintre tipăriturile cele mai influente ale perioadei se cuvin a fi menţionate „Femeia Română” (întemeiată de Maria Flechtenmacher,1878–1888), „Gazeta Femenină”, „Familia”, „Munca” (1889), „Rândunica” (1893), „Buletinul Ligii femeilor” (1895), „Dochia” (întemeiată de Adela Xenopol, 1896), „Românca”, „Uniunea femeilor române” (1908), „Viitorul româncelor”, „Drepturile femeii” (1912). În paginile acestor publicaţii, elitele au fost provocate să-şi formuleze pertinente puncte de vedere privitor la nevoia de emancipare a „femeii române din toate straturile sociale” şi să configureze proiecte de reformă socială adecvate realităţilor româneşti ale momentului. Situaţia femeii în spaţiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice. Un exemplu în acest sens, în timpul Războiului cel Mare, este cel al Ecaterinei Teodoroiu, eroina care își dă viața pe câmpul de luptă pentru desăvârșirea idealului national. Decorată de Casa Regală și avansată la gradul de sublocotenent, ea va participa la bătălia de la Mărășești, unde moare în timp ce comanda un pluton de infanterie.
Sarmiza Bilcescu, Adela Xenopol, Sofia Nădejde, Alexandrina Didina Cantacuzino, Eliza Popescu, Zoe Râmniceanu, sunt doar câteva nume ale mișcării feministe din România la începutul secolului al XX-lea.
Pentru femeia română, un exemplu demn de urmat, care a impulsionat-o în acțiunea de emancipare a fost Regina Maria. Prezentă pe front, ca soră de caritate, prezentă la Conferința de Pace de la Paris, ea va susține cauza României. Regina Maria a sporit nu doar capitalul de imagine al ţării noastre la Conferinţa de Pace ci a însemnat o pledoarie convingătoare pentru poziţia României în faţa celor care aveau puterea de a modela înfăţişarea postbelică a Europei. Acesta este exemplul cel mai înalt de devotament față de interesul național roman, dar și de emancipare a femeii.
MMB – Mihai Viteazu
În cadrul anului Centenar 2018, Muzeul Municipiului București a organizat expoziția temporară „Fizionomii Unificatoare «Toți în Unu» – Povestea unui proiect de țară”, ocazie cu care a fost reconstituit și chipul marelui voievod, pe baza măsurătorilor antropometrice și a fotografiilor antropologice realizate, în anul 1920, de către profesorul de anatomie Francisc Rainer, de la Facultatea de medicină din Iași, și descoperite în arhiva Institutului de Antropologie care, astăzi, îi poartă numele. Realizarea efectivă a reconstrucției faciale a lui Mihai Viteazul s-a derulat în mai multe etape, de-a lungul a doi ani, iar de realizarea sa s-a ocupat Radu Tudor Panait.
În toamna anului 1593, susținut de către Iane banul, de boierii Buzești și de Cantacuzinii din Istanbul, beneficiind, în același timp, și de acordul Sublimei Porți, Mihai Viteazul a ocupat tronul țării de la sud de Carpați. Contextul internațional – decăderea Imperiului otoman tricontinental după Soliman Magnificul, izbucnirea unor mișcări de revoltă, constituirea „Ligii Sfinte” – părea a fi favorabil ridicării Țărilor Române din starea de deteriorare alarmantă – domnii scurte, voievozi nevolnici, domnii sângeroase sau slabe. Astfel, că Țara Românească avea nevoie de un suflu nou, de o personalitate, care să-i coalizeze pe locuitorii celor trei provincii împotriva primejdiei otomane, la care se adăuga sorgintea comună și limba unitară a tuturor românilor, diversele lor legături permanente de natură economică, politică, culturală sau religioasă.
Însușirile de „bun creștin” împreună cu „asumarea responsabilității”, în calitate de domnitor, a tradiției politice a țării, l-au călăuzit pe Mihai Vodă în atâtea bătălii, cu strălucite victorii repurtate asupra adversarilor țării. Succesul luptelor începute în toamna târzie a anului 1594 și în iarna următorului an, dar mai ales victoria tactică din 13/23 august 1595 de la Călugăreni, denumită „Termopilele României”, i-au impresionat pe contemporani ale căror rapoarte cuprindeau aprecieri laudative la energia românilor în luptele cu turcii și tătarii, precum și asupra calităților războinice ale lui Mihai Vodă Viteazul. Evenimentele desfășurate și în care a fost implicat domnul între anii 1597 și 1958 s-au dovedit hotărâtoare pentru saltul de la medieval la modern în gândirea lui politică. Astfel, deziluzia realizării unei alianțe creștine durabile, care să determine înfrângerea Imperiului Otoman, dar și teama căderii țării sub stăpânire otomană l-au determinat pe marele voievod să se gândească la înfăptuirea unei monarhii puternice în spațiul geostrategic locuit de români. Planul dacic s-a născut ca o reacție românească la planurile expansioniste ale puterilor din jurul Țărilor Române, dintr-o necesitate strategică și politică. Personalitate emblematică a Istoriei Românilor – comandant de oști, desăvârșit strateg și abil diplomat – MIHAI VITEAZUL și creația sa politică, de reconstituire a Daciei în formă românească – au contribuit decisiv la procesul de construcție a statului național unitar român din cel de al doilea deceniu al secolul XX.
București-Capitala României Mari
Bucureștiul, format ca oraș în jurul Curții Domnești în veacul al XV-lea, devine de facto capitală atunci când mitropolia se mută de la Târgoviște pe malurile Dâmboviței. Orașul devine scena importantelor tranformari politice ale Munteniei și cunoaște curând liberalismul, un un fenomen specific bucureștean și, implict, muntean.
Ajungând Capitala Principatelor Unite, își va crea instituții menite să ajute procesul guvernării tânărului stat, schimbându-și treptat și aspectul urban prin aportul unor arhitecți occidentali şi îmbogățindu-se cu clădiri care vor contribui la asemuirea cu orașul de pe Sena.
În urmă cu doar un veac Bucureștii vor cunoaște ocupația militară în urma intrării în Marele Război, o situație nemaîntâlnită pentru populație, cu consecințe majore în stilul de viață al Capitalei. Penuria alimentară și a produselor de primă necesitate, rechizițiile și lipsa lemnului pentru încălzire pe timpul ierni, au fost doar câteva din restricțiile suferite de populație în cei doi ani în care Capitală s-a găsit sub ocupația trupelor celor trei Puteri Centrale. Un tratat oneros, semnat la Buftea, urmat de refuzul regelui de a-și pune pecetea pe acest act a ținut capul de afiș al anului 1918, care se va încheia însă cu o răsturnare de situație, finalul anului însemnând încununarea efortului românesc prin realizarea Marii Uniri și revenirea Familiei Regale la București. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost momentul astral al României, un moment unic în istoria țării, moment care s-a datorat regelui și a oamenilor de stat aflați în preajma sa, care au rămas fideli ideii supravieturii a statului român, cu perspectiva unui sacrificiu major, dacă nu total.
Semnarea tratatului de la Trianon și recunoașterea Unirii, aplicarea reformelor promise, organizarea festivităților încoronării Regelui Ferdinand sunt doar câteva dintre evenimentele care au marcat scena politică românească în debutul deceniului al treilea al secolului trecut. Este momentul în care Bucureștiul își leapădă haina medievală pentru a o îmbrăca pe cea modernă, tânără și suplă, se transformă într-un oraș care va crește pe verticală, devenind un oraș european, a cărui grație este curmată peste numai două decenii.
Strada Lipscani – motorul comerţului bucureştean
O specificitate a orașului preindustrial românesc îl reprezintă caracterul comercial permanent care, alături de cel meșteșugăresc, fac din acesta centrul de schimb pentru spațiul rural din jurul său. Aici se găsesc atât propriile produse cât și mărfuri aduse de la mare distanță.
O astfel de situație o găsim și în București unde comerțul se concentrează în jurul Curții Domnești, dar și a boierimii stabilite în proximitatea Curții, care reprezentă o piață considerabilă pentru cantități importante de produse de lux: haine, bijuterii sau articole de harnașament și orice obiecte cu menirea de a contribui la afișarea statutului social. Cele mai multe prăvălii și ateliere se vor concentra pe Ulița Mare, stradă care își va schimba numele la mijlocul secolului al XIX-lea în Lipscani, ca urmare a desfacerii aici a produselor de proveninenţă manufacturieră aduse de negustori din Liepzig, ajuns la noi Lipsca pe filiera slavă.
Acest fenomen nu este însă singular, strada Gabroveni primind această denumire de la negustorii din Gabrovo, Bulgaria, care au închegat aici o mică comunitate. Mai mult decât atât, negoțul cu mărfuri din Liepzig îi va conferi comercianului numele de lipscan. După modelul german al denumirii străzilor după breasla care își desfășura aici activitatea se cunoaște acum un fenomen al schimbării toponimiei locului, în vecinătatea străzii Lipscani vom avea străzi precum Șelari, Zarafi, Șepcari, Băcăni etc. În timp, aspectul Lipscanilor se va schimba treptat, clădirile mari, în stil neoclasic și neobaroc vor lua locul micilor prăvălii, ateliere și hanuri. Pornind de la Biserica Sfântul Gheorghe, tăind Calea Victoriei și coborând până la Dâmbovița, Strada Lipscani se transformă în centrul financiar al Bucureștilor către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când vor fi ridicate o serie de bănci și instituții. O parte dintre negustorii mai generoși au ridicat în București biserici, iar breslele își alegeau câte un patron protector pe care îl prăznuiau anual cu mare fast. Şi nu doar breslaşii creştini şi-au ridicat lacaşe de cult, ci şi cei evrei. Mai mult decât atât, negustorii en-gros-işti, care petreceau mult timp la Liepzig, au considerat esențial să aibe o biserică aici.
Filmul ne prezintă istoria în imagini unei străzi pe care se suprapune povestea acesteia scrisă de George Potra. O stradă din inima orașului, care crește odată cu acesta, și se transformă transformând la rându-i obiceurile pe care le aduce mai întâi din orient, apoi din occidentul manufacturier. Iar povestea străzii este dată de povestea negustorilor de aici care au avut un important impact dezvoltarea societății românești moderne, punând umărul la creșterea cultural-urbanistică a Capitalei.
Însă nu doar în București a existat o stradă care să primească numele de Lipscani, ci au apărut, în diverse perioade de timp, şi în inima Craiovei, a Slatinei, a Râmnicu Vâlcei, a Ploieștiului, a Caracalului, a Horezului, a oraşului Videle și a satului Strejnicu.
Evrei eroi în primul Război Mondial
Filmul documentar ,,Eroi evrei în Primul Război Mondial” este parte a programului cultural al Muzeul Municipiului București dedicat centenarului Marii Unirii a României, în 2018. Regizat de Sorin Avram, prin intermediul VIDEOGRAMA, acest documentar a fost realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Arhiva Națională de Filme, Federația Comunităților Evreiești din România, Centrul Pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Muzeul Național al României, Muzeul Militar Național ,,Regele Ferdinand I”, Asociația 6 Dorobanți.
Documentarul se concentrează pe aportul semnificativ al minorității evreiești în teatrele de operațiuni românești din Primul Război Mondial (1914-1918). Primele participări ale evreilor la bătăliile românești sunt menționate încă din perioada Războiului de Independență (1877-1878) când sergentul Mauriciu Brociner și căpitanul Valter Mărăcineanu au luptat la Grivița. În prima conflagrație mondială, la care România participă între 1916-1918, 23.000 de evrei din cei aproximativ 250.000 care trăiau pe teritoriul statului român în acel moment se înrolează în armată. Filmul urmărește poveștile din război ale plutonierului David Weintraub, condamnat la moarte în contumacie pentru dezertare și reabilitat ulterior; sublocotenentul Felix Aderca, de profesie scriitor; sublocotenentul Iosif Netzler, critic literar care a publicat sub numele de Ion Trivalea; Herman Kornhauser, un civil originar din Târgoște care s-a implicat în acțiuni de ajutorare a prizonierilor români de război; Alfred Butter, medicul regimentului 6 Mihai Viteazul; Marcel Drăgușanu, pilot în armata franceză care ajunge pe frontul românesc.
Artiști evrei Primul Război Mondial
La sfârşitul războiului avem o declaraţie importantă a regelui Ferdinand: „am ajuns demult la convingerea şi sunt mulţumit să constat că nu m-am înşelat. Că toţi locuitorii de pe pământul român, fără diferenţă de rasă şi origine, sunt animaţi de aceleaşi sentimente înalte de fraternitate.” Această declaraţie venea ca un fel de recunoaştere a meritelor tuturor celor care participaseră şi dăduseră o mână de ajutor la războiul de întregire, fiind special direcționată către minoritățile ce ajutaseră la îndeplinirea lui.
Pentru România, ajutorul și resursele evreilor au fost întotdeauna bunuri pe care ne-am putut baza. Când avem în vedere resursele, ne gândim cel puțin în cazul de față, la creativitatea lor, care este renumită. În filmul pe care îl puteți vizualiza, creativitatea este celebrată. Chiar și în vreme de război, sau mai târziu de pace, numele României a fost dus pe cele mai înalte culmi împreună cu numele creatorilor și artiștilor plastici. Veți putea descoperi povești de viața și vieți dedicate artei ale unor nume importante precum: Max Herman Maxy, Iosif Iser, Marcel Iancu, Nicolae Vermont, Victor Brauner, Arthur Mendel, Iosif Steurer sau Iosif Ross.