Muzeul, un panteon al comunității

Interviu cu Prof. Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

Muzeul, un panteon al comunității

Atunci când ați reflectat asupra pandemiei ați spus astfel: „Lumea se schimbă mereu, dar nu trebuie să o lăsăm să se schimbe oricum. Pentru că, dacă prin aceste schimbări se șterge esența lumii, atunci suntem pierduți”. Cum nu trebuie lăsată schimbarea să afecteze istoria, valorile, reperele și personalitățile într-o lume ce pare extrem de tentată să își impună noile „valori”?

Ioan-Aurel Pop: Schimbările lumii, în bine sau în rău, au fost numeroase de-a lungul istoriei, iar unele dintre relele care ne-au copleșit nu s-au datorat naturii, ci aproape exclusiv nouă, oamenilor. Mă gândesc, de exemplu, la regimurile totalitare, la dictaturi, la tiraniile menite să înjosească ființa umană, indivizii și colectivitățile deopotrivă. Aceste dictaturi au venit în chip ademenitor, cu sloganuri dulci și s-au impus după crize teribile, cum au fost războaiele. Peste Primul Război Mondial, cu toate tragediile sale, s-a suprapus și faimoasa „gripă spaniolă”, din 1918-1919, pe fondul căreia, în unele țări, poporul a fost determinat să creadă că nu poate ieși la liman decât prin măsuri de mână forte. Schimbarea lumii după COVID-19 nu trebuie să însemne abandonarea democrației în favoarea – să zicem – iliberalismului, chiar dacă democrația pare a fi și ea în criză. După criză, educația nu trebuie standardizată spre chestiuni cotidiene cu scopul abandonării valorilor morale și culturale consacrate, care au rodit bine până acum. De exemplu, dacă inventăm noi discipline școlare (igienă, sexologie, nutriție, mediu, marketing, management etc.) vom fi siliți să le suprimăm sau reducem drastic pe cele vechi, ca și cum elevii nu ar mai avea nevoie de (atâta) matematică, română, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie etc. Toate aceste noi „materii” care ne inundă sunt, de fapt, conținuturi ușor de pliat pe disciplinele vechi. Nu poți să contrapui, din principiu, actualul necesarului și nici noul vechiului. Toate pe lumea aceasta au rostul lor, în doze verificate și echilibrate. În vreme de criză, amăgirile sunt foarte ușor de făcut și nu trebuie să ne lăsăm păcăliți.

Cum să prețuim esențele și cum să scăpăm de balast? Cum va fi normalizarea lumii?

I.-A.P.: Lumea s-a dovedit a fi normală când a ocolit războaiele, violențele, crimele, dominațiile celor slabi de către cei puternici și când a cultivat dreptatea, adevărul, binele și iubirea. Le spun mereu studenților mei că educația bună se bazează pe virtuți și pe valori, aureolate de încredere. Societatea bună este aceea care produce eficient, dar care cheltuiește mult pe educație, sănătate și cultură. Asemenea „cheltuieli” nu sunt, însă, pierderi, ci investiții pe termen lung. Balast sunt, după părerea mea, toate formele facile ale vieții: goana după avere, și nu după cultură, așezarea plăcerii înaintea datoriei, preferința pentru loisir în loc de muncă, cheltuirea energiei de la vârsta maturității pe jocuri, înjosirea inferiorilor, degradarea naturii, poluarea mediului, viciile de tot felul etc. Evident, oamenii nu sunt îngeri sau sfinți, dar au obligația să caute mereu binele, moralitatea, echilibrul, demnitatea, chiar dacă nu ajung pe deplin la acestea niciodată.

După COVID-19 ce credeți că va fi la fel și ce se va schimba, sau trebuie să se schimbe, inclusiv în abordarea muzeală?

I.-A.P.: Eu sper ca toate cele bune să rămână la fel și să se accentueze chiar. În primul rând, sper să triumfe mereu libertatea și spiritul neîngrădit între oameni. Calea omenirii spre progres a fost o luptă pentru libertate. Înjosirea oamenilor s-a produs, în cea mai mare măsură, prin dominație, tiranie, teroare, toate generatoare de frică. Nu trebuie să se diminueze deloc dialogul și comunicarea directă dintre oameni. Mijlocirea comunicării prin aparate se cuvine să fie limitată la strictul necesar. Eu sper că izolarea din vremea pandemiei ne-a învățat cât de importantă este apropierea directă dintre noi. La fel, școala nu se va putea face niciodată, integral și continuu, online. Învățătorul (profesorul) este materie și spirit, este format din carne și oase însuflețite. El trebuie să vorbească direct în fața elevilor și studenților, să comunice cu fața și cu ochii, să zâmbească și să se încrunte, să umble prin sala de clasă și amfiteatru, să exprime nuanțe, să se poată uita nemijlocit în ochii interlocutorilor. La fel simt și elevii și studenții, care, prin dialogul verbal și nonverbal, pot aprecia ușor cum este dascălul lor, cât este el de bun, de generos, de dăruit meseriei. În altă ordine de idei, unii sunt convinși că un muzeu virtual este identic cu unul real, că un tur de muzeu făcut în formă digitală este aidoma unei vizite cu propriii pași. Numai educația greșită poate genera astfel de iluzii. Îmi amintesc de un student al meu american din anii 1990, de la Pittsburgh, PA, care îmi spunea că pentru el Evul Mediu înseamnă Războiul Civil American sau Războiul de Secesiune (1861-1865). Tânărul nu avea dezvoltat nici sensul timpului și nici al spațiului. Europa însemna, pentru el și pentru o parte din generația lui, Overseas, adică „Peste mări” și aproape nimic altceva. Eu eram menit să le explic ce este Europa și, mai ales, ce este „Europa de Est”. Când le-am vorbit de stilurile arhitectonice, le-am legat pe acestea de epoci și de spații. Ca să fiu mai intuitiv, i-am condus să vadă o biserică în stil neogotic, ridicată în Lumea Nouă pe la 1934. În ciuda eforturilor mele, studenților le-a fost foarte greu să înțeleagă că originalul acelei copii americane era în Europa și data din secolul al XIII-lea. Pentru ei, copia și originalul erau totuna, iar dimensiunea temporală nu avea nicio relevanță. Importantă era, încă de pe atunci, doar memoria imediată, recentă, restul fiind terra incognita, fără sens. Preluarea mesajelor umane sub formă mediată transformă artificialul în natural, ceea ce este grav. În consecință, muzeele trebuie să dăinuie cu tezaurele lor, cu piesele originale, cu relicvele timpului, care nu pot să fie imitate de nimeni și de nimic. Opinia că trebuie să ne obișnuim cu realitatea virtuală este categoric benefică, dar pretenția – lansată de unii în spațiul public – că întreaga realitate trebuie să devină pentru oameni virtuală este o aberație.

Cum vedeți rolul muzeelor de istorie și artă în educarea tinerei generații? Pe ce anume ar trebui mutat accentul?

I.-A.P.: Ca să răspund, continui ideea începută mai sus. Muzeele de istorie nu lasă să se șteargă din conștiințe sentimentul timpului și nici dimensiunea temporală din logica umană curentă. De asemenea, muzeele de istorie conservă și simțul spațiului real, palpabil. Primejdia cea mare este „virtualizarea” întregii noastre vieți, adică tentația de a opera numai cu surogate. De aceea, muzeele trebuie să fie și săli de clasă speciale, unde să se desfășoare nu doar vizite didactice, ci și lecții. Iar piesele originale – chiar dacă nu este permis să fie atinse și simțite la palpare în substanța lor – trebuie să fie văzute de ochii elevilor și ai publicului larg. Muzeul este pentru mine un panteon al comunității, un depozitar al prezentului oamenilor care au trăit în trecut. De aceea, muzeele (ca și școlile) trebuie să fie văzute, vizitate pe viu, și nu prin intermediar. Mijlocirea înseamnă și imitație, iar dacă ne vom obișnui cu ideea că imitația (copia) este la fel ca originalul, atunci ne vom pierde categoric esența noastră vie, de ființe iscoditoare, pline de cunoștințe și de valori.

Interviu realizat de Simona Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *