Într-o vară mai blândă cu locuitorii Bucureștiului decât cele din ultima vreme, acum 41 de ani Corina Chiriac a cântat pentru prima dată melodia „Ce mică-i vacanța mare”, acompaniată la pian de compozitorul Ion Cristinoiu. Piesa a devenit rapid un șlagăr al anilor 1980 care nu a fost încă dat uitării, astfel încât și în 2024, la serbări de sfârșit de an școlar în grădinițe și școli din capitală, s-au auzit voci de copii, în frunte cu a băiețelului meu, cântând cu multă convingere: “Ce mică-i vacanța mare/ Și ce dor mi-a fost de ea./ La școală visam că o așteptam,/ Dar ea când voia venea.”
Influențată de revoluția industrială și de schimbările sociale și economice pe care aceasta le-a adus, istoria vacanțelor școlare așa cum le știm în prezent este relativ recentă și începe odată cu formalizarea educației în secolul al XIX-lea și apariția școlilor în accepțiunea modernă, reflectând nevoia unor pauze semnificative într-un proces intensiv de predare-învățare care să le permită elevilor să se odihnească, să participe activ la viața familiei și chiar să călătorească pentru a-și contura cât mai complet și complex educația și dezvoltarea personală și socială. Împletită adesea cu mituri, precum ideea că vacanța de vară în țările Europei de Vest în secolul al XIX-lea a fost instituită pentru a le permite copiilor să participe la muncile câmpului, paradoxal într-o perioadă în care fermele erau din ce în ce mai mecanizate, istoria vacanțelor, mai ales a celor de vară, se leagă indisolubil de poveștile personale ale fiecărei generații de copii și de tineri care au trecut prin această experiență.
Istorii personale
O astfel de istorie personală a vacanței mari regăsim în paginile cărții „Povestiri de pe Calea Moșilor”, în care scriitoarea Adina Popescu ne poartă înapoi în timp, în Bucureștiul anilor 1980, evocând o perioadă familiară, memorabilă, pentru cei care astăzi sunt părinți și se gândesc (poate) cu nostalgie la verile din copilăria lor: „Vine vacanța de vară pe Calea Moșilor atunci când oamenii încep să-și spele balcoanele în fiecare seară ca să se mai răcorească strada și să alunge praful, când miroase a salcâmi pe strada Salcâmilor și a flori de mâna-Maicii-Domnului în spatele blocului, când timpul dintre huruitul ultimului tramvai în drum spre depou și cel al primului, din zori, pare mai scurt ca niciodată, când toate invaziile au trecut – de gândaci negri, de gărgărițe, de omizi și ne mai rămân doar țânțarii, când liniile de cretă ale terenului de Frunza, ale șotroanelor și ale Melcului se îngroașă de la o zi la alta, așa că e mult mai ușor să le calci și să greșești, atunci când se repară Dacii prin parcări, se desfac bucată cu bucată și din vecinii vârâți dedesubt nu mai vezi decât picioarele, când băieții joacă fotbal tot timpul, la liber și fără campionate, când bucata de cer pe care o văd din camera mea, agățată în antena colectivă a blocului de peste drum, devine de-un albastru intens și când florăresele din colțul străzii vând coronițe pentru premiul I.”
Și totuși… „Ce mică-i vacanța mare”!
Cu această imagine în minte, bogată în mirosuri, sunete și jocuri, versurile melodiei cântate de Corina Chiriac, „Ce mică-i vacanța mare”, ne aduc aminte că, atunci când ai multe de văzut, de făcut și de experimentat, timpul nu îți ajunge niciodată oricât de generos ar fi. Așa cum sigur era pentru tinerii bucureșteni de acum 40 de ani, vacanța mare tot mică li se pare și copiilor de azi. Diferă doar activitățile, jocurile și interesele lor într-o societate urbană în care tehnologia le modelează atât modul în care învață, cât și modul în care socializează și își petrec timpul liber.
În 2024, știi că vacanța de vară a venit în București când traficul de dimineață se mai rărește și cicadele se aud la fel de tare ca motoarele mașinilor, când la Romană și la Universitate nu mai coboară din metrou zeci de studenți și lumea caută răcoarea teraselor și a parcurilor. Acum, vacanța de vară vine când copiii noștri înlocuiesc în ghiozdan manualele și caietele cu materiale pentru școlile de vară la care merg în muzee, în biblioteci sau în alte spații alternative gestionare de organizații culturale, atunci când, în loc să joace Frunza, leapșa sau „Flori, fete și băieți, melodii sau cântăreți” în stradă sau în spatele blocului, merg la aquapark-uri sau în tabere urbane cu programe gândite la minut pentru a-i ține ocupați și departe de ecranele tabletelor și a telefoanelor mobile.
Aurora Zamfir, cadru didactic la Școala Gimnazială nr. 179 din București, a intrat în învățământ acum 33 de ani, timp în care a observat cu multă atenție cum s-a schimbat modul în care elevii dumneaei își petrec vacanțele: „[altădată] copiii erau trimiși în vacanță la țară, la bunici. Acolo trăiau aproape de natură și de animale și învățau, poate, doar din experiența persoanelor din familie. Astăzi, copiii intră în contact cu numeroase persoane – cadre didactice, artiști, voluntari, diverși specialiști în anumite domenii -, fiecare dintre acestea contribuind cu ceva la experiența copiilor. Participă pe perioada vacanței de vară la una sau două tabere, organizate de cadrele didactice, dar și de asociații, fundații sau organizații de neguvernamentale. Acestea acoperă mai mult nevoia de socializare, integrare și colaborare a copilului cu alți colegi/ prieteni de aceeași vârstă. Mulți copii merg, o mare parte a vacanței, în Școlile de vară organizate fie în unitățile de învățământ, fie în locații private. Aici au activități indoor (diverse ateliere, de exemplu de teatru, robotică, pictură, fotografie, muzică, dans etc.) sau outdoor (vizite la muzee, grădini publice, parcuri, cinematografe, piscine).” Lavinia Popa, director educațional la Școala Quantum, întregește această imagine a modului în care copii din Bucureștiul contemporan își petrec vacanțele de vară: „În mod constant, vacanța de vară este dedicată sejururilor la mare, foarte rar în România, doar dacă locația este una cunoscută. […] Puțini sunt elevii care povestesc și despre vacanțele petrecute la bunici, la țară, acolo unde au copilărit părinții lor. La bunici, culesul fructelor din copaci, mersul în pădure, joaca la cișmea sau la râu sunt cel mai des amintite. Totuși, cea mai frecvent modalitate de a petrece timpul liber, în vacanță, este cea care implică jocurile pe diferite device-uri. Ore întregi elevii noștri petrec timpul, în vacanță, jucând jocuri online, stabilind recorduri și clasamente în competiții virtuale despre care vorbesc cu mândrie atunci când revin la școală.”
Între viteză și relaxare
În șlagărul său, Corina Chiriac cânta avantajele de netăgăduit ale vacanței mari: „Să te duci la țară la bunici,/ Să fii alintat cum n-ai fost niciodat’ ”, „Când ai timp de toate, să citești,/ Cu prietenii să te întâlnești”, „Și să dormi cât vrei”. Patruzeci de ani mai târziu, această imagine a vacanței de vară cu o libertate neîngrădită, așa cum o petreceam noi, cei care azi suntem părinți, de cele mai multe ori la bunici, la țară sau într-un oraș mult mai mic decât Bucureștiul, este în disonanță cu experiența copiilor noștri. Deși, în medie, petrec mai mult timp alături de părinții lor, în vacanțe în alte țări, în excursii în diferite zone ale României sau participând la activități culturale la sfârșit de săptămână, așa cum au observat mai multe cadre didactice și educatori muzeali cu care am vorbit, pentru cei mici vacanțele „înseamnă activități care să îi țină ocupați, departe de telefoane, tablete, calculatoare; nu mai știu să se joace.” (Marinela Chistol, referent, Muzeul Național Brătianu), și „socializeaza mult prea mult cu adulții, își pierd mult prea repede inocența și candoarea specifică vârstei lor, devin niște mici „oameni mari” mult prea repede.” (Denisa Prahoveanu, educator muzeal, Muzeul Județean Buzău).
Daniela Chivulescu, mama a două fete de 11 și, respectiv, 7 ani, care și-au petrecut o parte din vacanța lor participând la mai multe ateliere și cursuri din programul „Școala de vară, ediția 2024”, organizat de Muzeul Municipiului București în muzeele din subordinea sa, a surprins foarte bine diferența dintre vacanțele copiilor de azi și a celor de altădată: „Ei [copiii noștri] sunt în viteză. Sunt în viteză, pentru că noi nu eram. Pentru noi era relaxare în vacanță; vacanțele lor sunt în viteză – să nu întârzie la atelierul acela, în viteză cu bifatul de activități. Pe când, la noi, nu era așa. Eram relaxați, chiar trăiam vacanța. Ei, cumva, muncesc vacanța; chiar dacă se dezvoltă intelectual și câștigă experiență, ei muncesc vacanța.”
Capcana idealizării
Trecute printr-un filtru nostalgic, vacanțele trăite de copiii de acum 40 sau 50 de ani, fără tehnologie și într-o relație, aparent, mai strânsă cu natură, ne pot atrage în capcana idealizării unei perioade care a fost, de fapt, caracterizată de dificultăți și privațiuni pentru multe familii care s-au format și care au trăit în România anilor 1980. Mai mult, ne pot face uneori să simțim că vacanțele de vară ale copiilor și nepoților noștri sunt cumva „mai sărace”, mai lipsite de valoare sau de experiențe formatoare. Deși diferite de vacanțele de ieri, cele de azi, programate de părinți până la ultimul detaliu, cu tabere urbane, școli de vară în muzee, sejururi la mare sau cursuri de dezvoltare personală, oferă oportunități unice de învățare și experiențe diverse care le stimulează creativitatea copiilor noștri, îi ajută să socializeze și să își găsească prieteni, îi obișnuiește cu un anumit tipar de gestionare a timpului și cu lucrul în echipă, le dezvoltă competențele digitale, toate abilități necesare în societatea în care ei cresc și vor deveni adulți. În toate acestea, avem totuși o constantă: „ce mică-i vacanța mare!”
Mona-Silvia Timofte, educator muzeal