O vacanță petrecută într-un oraș pare a fi o situație de care încerci să scapi. Însă viața este dificilă iar existența multora dintre noi obligă la reflectare: preocupările și gusturile pot fi schimbate fără să creeze disconfort.
Și în vechime, majoritatea bucureștenilor își petreceau verile profitând de posibilitățile cotidiene oferite de oraș. Cei din mahalale se bucurau în timpul liber prin grădinile din preajmă, destul de multe, cel puțin până la mijlocul secolului al XX-lea. Bucureștenii obligați la o vacanță bucureșteană luau cu asalt Cișmigiul, Parcul Carol și ulterior mai noul Herăstrău. De Paște și duminica, oamenii își luau coșul cu merinde și băutură și porneau la iarbă verde, unde petreceau, în umbra răcoroasă a micilor păduri de la Șosea, Herăstrău, Băneasa, Pantelimon, Filaret, lăsând în urma lor, ca de altfel și azi, coji de ouă roșii, hârtii, sticle goale, cioburi și mizerie.
Vara, când veneau căldurile caniculare, atât de frecvente în Capitală, începea exodul spre băile mai apropiate, mai modeste, ori spre sate, dar erau și din cei ce porneau înspre străinătăți, căci transportul era foarte ieftin, iar masa cam tot atâta cât la București, dar cel puțin mai vedea omul un alt peisaj, alte fețe și alte obiceiuri. „Vremea aceasta, pe care tineretul de azi n-a cunoscut-o – nota V. Bilciurescu în 1945 –, iar auzind-o, o crede din basme, a existat totuși, au trăit-o bătrânii de azi cari își dau bine seama că nu ne vom mai întâlni cu ea, nici noi, nici cei de după noi. Era probabil himerica vreme a «Arcadiei fericite».”
Unii dintre bucureșteni preferau să se bucure de sălile teatrelor și grădinilor de vară foarte animate în secolul al XIX-lea de cântărețe de import și scamatori de tot felul, distracție înlocuită după Primul Război Mondial de sălile cinematografelor, cafenelelor și cluburilor de noapte.
Serbările populare animau toate punctele cardinale și mai ales vestita «geamala», care învolbura periferia după ce era plimbată cât era ziua de lungă prin tot orașul și care a fost interzisă apoi chiar de turci, pentru că nu reușeau să restabilească ordinea publică. Vestite au rămas Grădina Spirea de sub Casa Poporului, unde mahalagii veneau deseori la un picnic recreativ; apoi foarte iubita grădină a lui Heliade aflată dincolo de Târgul Moșilor. Aici se amenajau umbrare pentru cârciumi improvizate pe timpul verii, unde țuicarii veneau cu butoaiele. În preajma lor tot poporul se bucura de numeroase locuri amenajate pentru jocuri precum aruncatul inelelelor, țintarul, scamatorii și spectacole ad-hoc, curiozități de menajerie etc. Până către mijlocul secolului al XIX-lea foarte frecventată era și grădina Bellului (astăzi cimitirul omonim), unde se afla o vastă grădină de petrecere. Și, cum se afla în afara orașului, distracția ținea adesea până în zorii zilei. Aici se jucau hora, sârba, chindia, bătuta, gălățeanca, arnăuțeasca sau alte jocuri uitate precum «rața» sau «ca la ușa cortului». Același rol l-au avut pădurea Băneasa sau Grădina Filaretului, unde a fost amenajat mai târziu Parcul Carol I.
De atunci a rămas obiceiul printre bucureștenii mai înstăriți să nu calce prin parcurile centrale duminica, deoarece slugărimea cu simbrie a capitalei le lua în absolută stăpânire.
Cei cu oarece dare de mână închiriau un echipaj cu unul sau doi cai și plecau prin pădurile înconjurătoare sau pe la mănăstirile din preajmă precum Cernica, Țigănești, Comana, Snagov etc. Alții făceau plimbări spre seară până noaptea târziu la Șosea, timp în care mahalaua se retrăgea spre case, pentru a se pregăti pentru o nouă serie de șapte zile de lucru.
Copiii celor nevoiași, rămași pe acasă, alergau pe ulițele și maidanele mahalalelor cât era vara de lungă. Se bucurau de băltacurile Dâmboviței alături de cei mai mari, pierde vară. Cursul Dâmboviței era transformat în ștrand ad-hoc de bucureștenii non-conformiști pe când cei mai simandicoși preferau ștrandul modern de la Lido sau cel de la «Apele Minerale» din sudul orașului, dispărute în urma repetatelor sistematizări.
Marile Bulevarde de astăzi, precum Calea Victoriei, Kiseleff, Elizabeta cu vestitul său «Corso» (astăzi distrus de igrasie și indiferența comunală), ofereau o mulțime de prilejuri de distracție până târziu în noapte. Bani de cheltuit să fie. Pentru cei rămași acasă în verile de vacanță a mai existat și opțiunea vizitării muzeelor.
În preajma Primului Război Mondial, capitala se putea lăuda cu o serie de muzee de artă, apărute datorită unor mecena care au donat statului colecțiile și casele deopotrivă, însă apar și muzee moderne precum cel de Istorie naturală abia deschis de directorul său, Grigore Antipa. Cele mai cunoscute muzee de artă erau la acea vreme colecțiile Atanasie Simu (demolat între timp, acolo se află un bloc, Kalinderu – singurul care a supraviețuit) și Toma Stelian (Bd. Kiseleff nr. 10). La șosea era apoi muzeul de artă tradițională a doctorului Nicolae Minovici, deschis în anul 1906, iar, în vechea Monetărie a Statului, Tzigara Samurcaș organizase cu mare greutate muzeul Civilizației și Culturii tradiționale românești. Acest muzeu a primit o clădire modernă, adecvată expunerii și conservării patrimoniului, abia în anul 1941. În apropiere se afla Institutul Geologic, care avea o colecție impresionantă de roci, minerale etc. dar și o expunere a erelor geologice legate de istoria pământului și a ontogenezei. În mijlocul orașului foarte frecventată era Pinacoteca Ateneului Român. După Primul Război Mondial apar muzee noi precum Muzeul de Istorie al orașului București în anul 1921, Pinacoteca Bucureștilor, în reședința amiralului Urseanu de pe Bd. Lascăr Catargiu, sau muzeul de Artă Religioasă, amenajat în palatul boierilor Crețulești de pe Bd. Știrbey Vodă. Foarte posibil, cel mai interesant proiect muzeistic interbelic a fost Muzeul Satului, deschis în anul 1936 ca o expoziție a satului românesc în aer liber, organizată de renumitul sociolog Dimitrie Gusti.
Vremurile nu prea s-au schimbat decât în accesoriile cotidiene. Într-un oraș suprapopulat față de acum 50 de ani au rămas mai puține grădini, și pe undeva se încearcă recuperarea spațiului de distracții prin numărul încă redus de cluburi, cafenele, terase mai mult sau mai puțin improvizate, accesibile, pentru tot buzunarul, celor care-și consumă tihnit vacanța bucureșteană. Dar ea poate fi petrecută și într-un mod încă ignorat: există multe trasee care pot oferi o dimineață sau o seară deosebită. Străzi precum Sf. Ștefan, Spătarului, Mântuleasa, Lucaci etc., cu mici terase abia deslușite, mai pot oferi o clipă de patriarhal pe care o credeam izgonită din viața noastră, repezită între destinații banale și obligatorii.