Un mic fragment de viaţă cotidiană

Sala de cinema de pe bulevard

Bucureștiul matinal din perspectivă istorică trebuie să fie un subiect foarte interesant. Cinci sute de ani de istorie cuprinși undeva între unu noaptea și opt dimineaţa. Cum a fost istoria noastră urbană între aceste ore? Time Out mi-a oferit un prilej pentru a povesti unele lucruri.

Până dincolo de răzvrătirea lui Vladimirescu, istoria matinală a târgului era însoţită de bezna străduţelor pustii, iar marile „poduri” precum acela al Târgului de Afară se anima cu încetul către orele patru, cinci. Carele cu mărfuri ale ţăranilor din împrejurimi, ale comercianţilor de cursă lungă sau negustorilor de sezon hurducăiau zgomotos, însoţite fiind de urlăturile câinilor treziţi înainte de vreme.

Forfota micului comerţ se trezea cu noaptea în cap pe când marele comerţ, găzduit de hanuri și alte câteva prăvălii centrale din uliţa cea mare, se făcea simţit odată cu apariţia zorilor.

Secolul al XIX-lea a adus schimbări sau mai degrabă a modificat peisajul vechilor actori. Dintotdeauna orașul matinal a trăit pe mai multe planuri. Cel puţin până la venirea comuniștilor, care au interzis obiceiurile nocturne zise și „burgheze”, dar nu și pentru ei. Existau, cum spuneam, mai multe suflete care respirau în ritmuri diferite. Din vremea lui Cuza și apoi mai ales după 1870, străzile orașului – chiar și cele lăturalnice – sunt iluminate public prin variate metode, în funcţie de spiritul epocii: de la gaz aerian la electricitate.

Muzica străzii de odinioară s-a păstrat doar în confesiunile celor de demult. O fiică a mahalalei, Elena Precupeţu din mahalaua Birjarii Vechi, copilă fiind prin anii ’20 ai veacului trecut, îmi povestea despre cum se trezea în variate ritmuri muzicale. Cântau cei ai casei în timpul treburilor alături de păsările al căror cuib se afla sub streașina casei. Urmau aproape imediat cântecele străzii, odată cu clopotele tramvaielor de pe Calea Moșilor și sunetul copitelor cailor înhămaţi la trăsurile muscalilor. Ceva mai târziu, către orele șase, șapte ale dimineţii își făceau apariţia și „soliștii”. Primul dintre ei era Cornaru’ de la Mătăsaru, care ducea un coș imens cu chifle, plăcinte, gogoși și alte minuni proaspete. Urma olteanul cu legume, căruţașul cu gheaţă și acela cu pâine. Mult mai târziu veneau lăptăreasa și femeia cu brânză de vaci și smântână.

Mai exista și sufletul altui oraș, acela care petrecea până către orele dimineţii prin cabareturile și varieteurile de altădată. Le Chat Noir, Moulin Rouge sau Alhambra, clientela diferea în funcţie de oră. După miezul nopţii, aceste localuri erau asaltate de căutătorii de plăceri felurite, iar spectacolul se evapora către ora cinci dimineaţa, când fiecare se retrăgea într-o cameră de hotel cu cine a apucat să prindă, să convingă sau să cumpere. Cam prin același timp, se deschideau cafenelele orașului. De pildă, cafeneaua Corso – azi dispărută, se afla în faţa restaurantului Cina – își deschidea porţile la șase dimineaţa, când „primii clienţi erau tipografii, gazetarii și diverșii funcţionari superiori din ministere, strânși la un șvarţ cu Jamaică sau la un mic dejun frugal, oră matinală când acolo se vânturau toate noutăţile din presa noii zile. La ora opt veneau alţi clienţi, din toate categoriile, iar de pe la ora zece, soseau oamenii de afaceri, apoi agenţii de vânzări și cumpărări imobiliare”, își amintește Constantin Olariu.

Era doar o parte din zi, un mic fragment de viaţă cotidiană.

Întotdeauna orașul a pulsat cel puţin cu două inimi: în timp ce periferiile coborau în liniștea nopţii, celălalt oraș se trezea în plină noapte pentru a gusta un alt tip de viaţă. Orașul de astăzi păstrează același ritm, dar cu accesorii ușor modificate în privinţa ambientului, a tipului de muzică sau vestimentaţiei.

Articol de Adrian Majuru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *