Stilul brâncovenesc și lăcașurile de cult din Bucureștiul postbrâncovenesc

Mănăstirea Văcărești, colecția Tipărituri și imprimate, Muzeul Municipiului București

Bucureștiul apare călătorilor străini ca un oraș al bisericilor și al mănăstirilor a căror prezență îi întâmpină la fiecare pas, oferind un tablou variat și o vedere captivantă ce stârnea imaginația, apărând drept un oraș persan prin turlele, cupolele și minaretele ce se înălțau deasupra grădinilor, după spusele lui Sir Robert Ker Porter. Acesta, ca mulți alți călători în aceste ținuturi aflate la Porțile Orientului, spunea că bisericile sunt atât de numeroase în București, „încât umblă vorba că ar fi mai multe decât zilele dint-un an”. Aceste lăcașuri de cult care împodobeau orașul aveau, în mare parte, arhitectura cu decorația neo-muntenească sau brâncovenească. În linii mari, ansamblurile epocii brâncoveneşti vor continua tradiţia veacurilor anterioare.

Mănăstirea Văcărești, fotografie, colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București

Stilul arhitectural consacrat în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu ‒ stilul brâncovenesc ‒ va continua să fie definitoriu pentru arhitectura laică și eclezială din Țara Românească în timpul secolului al XVIII-lea. Cultura brâncovenească a deschis calea spre o nouă lume şi un nou orizont artistic. Sensibilitatea sa pentru decorativ, dublată de un sens autentic al armoniei şi ritmului, întâlnea un substrat tradiţional clasic, astfel că accesul la o sferă mai largă de forme şi idei nu a însemnat imitarea unor formule străine, ci integrarea lor organică în vechea tradiţie autohtonă de gândire şi creaţie artistică. Stilul brâncovenesc s-a născut la confluenţa armonioasă a tuturor artelor, el este modul de expresie artistică a unei epoci în care magnificenţa, gustul şi conştiinţa culturală a ctitorilor se făceau tot mai simţite. Mai mult decât o configuraţie de forme, stilul brâncovenesc este un mod de viaţă și trăire la nivelul artisticului, o modalitate estetică, o nevoie de rafinament și fast a unei societăţi orientată deja spre modernitate. Structura spaţiului arhitectural sau pictural, arta tablourilor votive, formele vieţii la curte sunt deopotrivă ipostaze esenţiale în definirea acestui stil. Iar ceea ce îi conferă unitate, dincolo de bogăţia formulelor plastice şi conceptuale, este o conştiinţă culturală şi un profil spiritual marcate de datele fundamentale ale existenţei la finele veacului al XVII-lea şi începutul celui următor.

Mănăstirea Antim, colecția Tipărituri și imprimate, Muzeul Municipiului București

În primele decenii după domnia lui Brâncoveanu se vor ridica numeroase biserici sau ansambluri mănăstireşti, datorate unor clerici sau ierarhi, ori unor mari boieri. Efortul ctitoricesc din prima jumătate a secolului este concentrat în capitala ţării: Mitropolitul Antim Ivireanu întemeiază în 1715 la Bucureşti mănăstirea care îi poartă numele, destinată să adăpostească o tipografie şi o bibliotecă; boierii Creţuleşti ridică la 1722 biserica Creţulescu; Ioanichie, mitropolit de Stavropola, venit din Epir în Bucureşti la începutul veacului, ridică la 1724 biserica Stavropoleos ca biserică a hanului cu acelaşi nume şi apoi întemeiază mănăstirea. Mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei ridică în anul 1728 biserica zisă „cu sibile”, după imaginile ce-i decorau exteriorul, promovând un model de împodobire a faţadelor pe care, într-un mediu popular şi mai curând folcloric, îl va perpetua o serie întreagă de ctitorii din Oltenia.

Primul domn fanariot din Țara Românească, Nicolae Mavrocordat (1716, 1719-1730) ridică la Văcărești cel mai mare ansamblu monastic pe care l-a cunoscut vreodată Țara Românească. Tot el reface Paraclisul Mitropoliei Bucureștilor, în vreme ce fiul său, Constantin Mavrocordat (1730-1763) zidește mânăstirea Sfântul Spiridon Vechi la 1747, repară și extinde Biserica Bunei Vestiri de la Curtea Domnească.

De asemenea, tradiția prezenței unei case domnești în marile complexe monastice a fost continuată de Nicolae Mavrocordat, în cazul ctitoriei sale de la Văcărești. Pe lângă aceste case, Nicolae Mavrocordat își va ridica la scurt timp o altă reședință, pe un teren ce aparținea Mănăstirii Radu Vodă, pentru a-i oferi clipe de tihnă în mijlocul unui cadru natural îmbietor. Aceasta se va numi „Casa de la Foișor”. Neînzestrând casa domnească cu un paraclis, după cum se obișnuia, doamna sa, Smaranda (Smaragda), va ridica la 1745 o biserică, „Biserica de lângă Casa de Priveală”, rămasă cu denumirea Biserica Foișor.

Stilistic, aceste locaşuri, alături de Biserica Batiștei (1764), Biserica Sf. Ştefan (1768), Biserica Sf. Elefterie (1747) se înscriu în ceea ce numim arta postbrâncovenească.

Biserica Stavropoleos, colecția Tipărituri și imprimate, Muzeul Municipiului București

Dar cel mai important ansamblu arhitectural al primei jumătăţi a veacului al XVIII-lea a fost o ctitorie domnească. Mănăstirea Văcăreşti, ctitoria primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, a fost începută în 1716 şi sfinţită în 1724. Gândită după modelul Mănăstirii Hurezi, fiind totodată un însemnat locaş de cultură, adăpostea o tipografie, o şcoală grecească şi una dintre cele mai bogate biblioteci din sud-estul Europei. Astăzi nu mai putem vedea nimic din impunătorul ansamblu, mănăstirea fiind complet demolată în ultimii ani ai regimului comunist. Din descrieri şi fotografii ştim că avea o incintă patrulateră cu turnul clopotniţă pe latura de Vest, şi un paraclis pe latura de Est. Pe laturile de Nord, Vest şi Sud se înşirau chiliile, stăreţia şi arhondăria, legate între ele printr-o galerie de arcade. La colţurile de Sud-Vest şi Nord-Vest ale curţii se găseau două încăperi mari, frumos boltite cu arcuri înalte, cuhniile mănăstirii. În centru se afla biserica mănăstirii; relua planimetria necropolelor domneşti a căror serie începe cu Biserica episcopală de la Curtea de Argeş şi era împodobită cu o bogată decoraţie sculptată, atât la interior, cât şi la exterior. Turla pronaosului era susţinută de patru coloane monumentale împodobite în întregime cu ornamente sculptate: fusurile erau acoperite cu ghirlande de flori şi frunze înfăşurate în spirală, bazele se compuneau din două brăţări bogat decorate, capitelurile aveau forme deosebit de originale. Alte patru coloane cu arcade în semicerc despărţeau naosul de pronaos, aveau piedestaluri bogat ornamentate, împodobite cu rozete mari şi capiteluri corintice. Impunătoare prin dimensiuni, fastuoasă prin bogăţia decoraţiei, ultima mare ctitorie domnească din Ţara Românească marchează punctul de vârf al unei evoluţii de mai bine de un veac.

Biserica Batiștei, filă din Albumul Preziosi, 1869, colecția Artă Plastică, Muzeul Municipiului București

Arta compoziţiei arhitecturale nu va mai aduce înnoiri în ceea ce priveşte forma lăcaşurilor de cult, iar reuşitele acestei epoci se vor datora bogăţiei unei decoraţii prin folosirea formulelor consacrate. După moartea lui Nicolae Mavrocordat, condiţiile politice şi economice ale domniilor fanariote vor fi de aşa natură, încât vor duce la dispariţia actului ctitoricesc princiar. În scurtele răstimpuri cât deţineau tronul Ţării Româneşti, domnitorii se arătau puţin interesaţi de ridicarea unor noi lăcaşuri de cult. Vechile zidiri ajunseseră ele însele într-o stare de degradare şi sărăcie, astfel încât, nevoiţi să intervină pentru ajutorarea lor cu scutiri, mile şi danii din vistieria ţării, domnii fanarioţi vor opri întemeierea unor noi mănăstiri, alegând repararea şi întreţinerea celor vechi. În aceste condiţii, straturile sociale nou ridicate, devenite tot mai active în zidirea bisericilor; aveau acum posibilitatea de a-şi ridica propriile lăcaşuri de cult, iar gestul de a ctitori le aducea şi o legitimare a poziţiei sociale. Dar ctitoriile boierimii mici şi mijlocii, ale târgoveţilor şi comunităţilor săteşti sunt realizate cu mijloace mai modeste, tendinţa de simplificare a plasticii faţadelor se accentuează, decoraţia sculptată este mai restrânsă şi mai simplă; o epocă artistică își trăieşte acum sfârşitul. Arta brâncovenească a cunoscut o largă răspândire; ca urmare, arta postbrâncovenească a continuat-o în tot secolul al XVIII-lea, şi chiar după 1800, nu doar în Capitală, ci şi în târgurile Ţării Româneşti precum Craiova, Piteşti, Târgovişte, Câmpulung, Curtea de Argeş.

Raportându-ne la specificul local al acestui vechi oraș-capitală, afirmăm că trecutul cultural al Bucureștiului nu poate fi separat de viaţa religioasă a locuitorilor săi. Din Evul Mediu până în zorii epocii moderne, cultivarea spiritului, reculegerea sufletească şi manifestările artistice s-au desfăşurat în preajma lăcaşurilor sfinte. Primii cărturari ai oraşului provin din mediul ecleziastic, iar primele medii de cultură au fost bisericile și mănăstirile. Acolo se învăţa carte, se traduceau, se copiau și se ilustrau manuscrise religioase, se zugrăveau icoane. În mănăstiri au funcționat primele atelierele tipografice, întâii noștri tipografi au fost ieromonahi, monahi sau preoți, iar cele dintâi tipărituri apărute la București au fost cărți bisericești.

Bucureștiul, capitală a Țării Românești, devastat de războaie și calamități periodice, izbutește să renască de mai multe ori din propria cenușă, dobândind un aspect eclectic și cosmopolit, în care filonul românesc dăinuie prin stilul brâncovenesc.

Dr. Maria-Camelia Ene

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *