Schiță de Amadeo Preziosi – interiorul bisericii Mănăstirii Pasărea

Importantă personalitate a lumii artistice a secolului al XIX-lea, cu o activitate prolifică și densă în timpul vieții, Amadeo Preziosi (1816-1882) a fost dat uitării după moartea sa. „Redescoperirea parțială a operei lui Preziosi s-a produs, în România, la mijlocul celei de-a patra decade a secolului XX”, așa cum afirmă Adrian Silvan-Ionescu în lucrarea Preziosi în România. Revenită în atenție, creația sa a fost repusă la locul cuvenit, ea aducând informații extrem de valoroase și repere importante.

Schița prezentată în fotografie face parte din albumul deținut de Muzeul Municipiului București în Colecția Artă Plastică, sau am putea spune mai bine, din acel „caiet comod de voiaj, așa cum este cel din 1869, păstrat la Muzeul Municipal” cum precizează același autor în lucrarea menționată mai sus. Referitor la acest prețios album, Adrian Silvan-Ionescu face următoarele precizări: „Acest caiet de schițe are dimensiunea 20,7 x 27 cm și poartă pe prima pagină inscripția în creion albastru «La Valachie par Preziosi» și, în dreapta jos, cu cerneală și într-o altă caligrafie, «Aquarelles de mon grand père Preziosi», urmat de o semnătură indescifrabilă. El conține 90 de ilustrații în creion, acuarelă și laviu, lucrate fie pe două pagini continue, când este vorba de peisaje mari, fie pe o singură față revenind apoi pe cealaltă, când nu mai are spațiu liber în altă parte. Datorită meticulozității sale, care-l făcea să-și localizeze fiecare schiță, deținem, ca și în anul precedent, filmul exact al voiajului său românesc derulat într-un interval de o lună și jumătate. Datorită acestor datări ne putem da seama și de rapiditatea uluitoare cu care lucra. De pildă, pe 10 iunie, o zi de maximă productivitate pentru el, aflat în suita domnească într-o croazieră pe Dunăre, execută 12 acuarele din care jumătate sunt pe pagini duble, fiind peisaje mari, cu multe culori și detalii. O altă zi de excepție este cea de pe 26 iunie, cu 7 acuarele. De obicei, media era de 4 acuarele pe zi, dar pictorul avea și zile mai puțin prolifice în care făcea două sau chiar una. După un desen foarte sigur, în creion, al primului plan sau al personajului principal, Preziosi aplica nuanțele de culoare locală; planul secund și fundalul erau totdeauna trasate în pensulă. Câteodată, pentru a diferenția de albul imaginii o siluetă pe care nu mai intenționa să o coloreze, o acoperea cu o tentă transparentă de laviu de acuarelă într-o tonalitate gri-violet, foarte caracteristică lui, peste care, dacă mai simțea nevoia de anumite accente pe care nu le putuse reda ductul creionului, intervenea cu câteva tușe ușoare de ocru sau brun pal. Desenul său denota o mare lejeritate: se vedea că îl făcea dintr-o suflare, cu o simplă purtare a mâinii pe foaie, într-o linie continuă, curat modelată, fără întreruperi cauzate de nesiguranță.

        Schița din imagine prezintă interiorul bisericii Mănăstirii Pasărea (a bisericii construite între anii 1846 și 1847), este realizată la 20 iunie 1869, ca „Schiță preliminară pentru compoziția cu vizita domnitorului Carol I la acel lăcaș de cult”.

Mănăstirea își are începutul în anul 1831, fiind întemeiată de Arhimandritul Timotei, starețul din acea vreme al Mănăstirii Cernica. Documente scrise legate de această întemeiere nu apar decât cu un reper vag, însă există înscrise acele tradiții (legende) legate de începuturile Mănăstirii. Una din aceste tradiții este menționată de Casian Monahul în Istoria sfintelor mănăstiri Cernica și Căldărușani, scrisă în 1869. Din aceasta, Ieromonahul Damian Stănoiu, în cartea sa, Mănăstirea Pasărea a făcut următoarele precizări: „Spune Casian, că starețul Timotei avea două surori și două nepoate, călugărițe la mănăstirea Țigănești. Într’o bună zi, având ele oarecare nemulțumiri, și-au luat lucrurile ce aveau și au venit la Cernica, la fratele și la unchiul lor. A încercat Timotei să le înduplece ca să se întoarcă la Țigănești, dar n’a fost chip. În acest timp boerul Constantin Samurcaș se pregătea să facă un schit de călugări la moșia lui Sămurcănești de pe apa Ciorogârlei. Auzind Timotei, s’a dus la el și l’a rugat să-l facă de călugărițe. Învoindu-se Samurcaș, a luat starețul neamurile și le-a așezat în noul schit. După oarecare vreme, neînpăcându-se nici aici, au pornit iarași la Cernica. Neștiind ce să mai facă cu ele, a vrut Timotei să se ducă la Vodă-Caragea să-l roage să-i dea schitul Tânganul din apropierea Cernicăi ca să-l facă de femei. Soborul Cernicăi a găsit însă motive de împotrivire și atunci starețul s’a hotărât să înființeze un schit de maici. În acest scop, a găsit ca cel mai potrivit locul pe care se află astăzi mănăstirea, și pe care îl dăruise mănăstirii Cernica, în anul 1809, un creștin cu numele Hagi Radu, care mai târziu s’a călugărit luând numele Rafail.

Odată hotărârea luată și locul ales, a pus starețul călugări și frați din Cernica de au curațat pământul de pădure. Apoi a adus o biserică de lemn din București și după ce au făcut câteva chilioare de bârnă, și-a așezat neamurile aici, în luna octombrie 1813. Una din surorile lui Timotei, anume Chipriana, a fost cea dintâi stareță la Pasărea.

Aflându-se despre înființarea acestei mănăstiri, au început să vie călugărițe și surori de prin alte mănăstiri, sau din lume, mai ales neamuri de-ale călugărilor de la Cernica, astfel că până în 1816, adică numai în timp de trei ani, s’au adunat 50 la număr”.

În timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, când maicile s-au refugiat la mănăstirea Snagov, Mănăstirea Pasărea avea să sufere „mari necazuri de la un pașă turc ce era instalat în mănăstirea Pantelimon, având sub comanda sa 800 de oameni”.

Însă biserica mică de lemn începea să nu poată acoperi dorințele credincioșilor. Din acel moment, s-a pus problema construirii unei alte biserici mult mai încăpătoare, iar călugărițele au început astfel să facă demersurile pentru strângerea de fonduri pentru clădirea unei noi biserici de zid. Data construirii acestei prime biserici de zid nu se cunoaște. După donațiile făcute pentru această biserică, este posibil ca ea să fie construită după 1819. Această biserică de zid va fi avariată de cutremurul din anul 1938 și dărâmată în 1946. Pornind din anul 1946 se va construi noua biserică de zid menționată mai sus, al cărui interior este surprins în schița prezentată în imagine și realizată de Amadeo Preziosi.

Situațiile prin care a trecut mănăstirea și, implicit, cele ce au slujit-o sunt multe și prezentarea lor cere mult spațiu, dar se pot aminti: înființarea, în anul 1864, de către Ministerul Cultelor a unei școli primare „pentru satele apropiate și pentru surorile din mănăstire” precizare a Ieromonahului Damian Stănoiu în lucrarea Mănăstirea Pasărea. Tot în anul 1864 se va instala aici un spital de 12 paturi; intemperiile își vor pune și ele amprenta asupra mănăstirilor și clădirilor aferente. La acestea, se adaugă întâmplările din noaptea de 13-14 noiembrie 1875, când „o bandă de tâlhari înarmați au năvălit în mănăstire, în timpul utreniei. Cu puștile și cu revolverele întinse au intrat în biserică și după ce au bătut pe preoți și au scotocit după bani în altar, au trecut la stăreție. Aici, cu toată rugămintea bătrânei starețe Dominica au bătut o călugăriță până la sânge, apoi au luat lada de fier în care se păstrau banii și obiectele de valoare”. A urmat secularizarea, momentul în care statul a preluat întreținerea mănăstirii. În această situație, din cauza insuficienței „alocației” pentru hrana călugărițelor s-a ajuns, după insistențele monahilor, la o „inovație în viața călugărească” (Ieromonah Damian Stănoiu, Mănăstirea Pasărea), începând din 1 aprilie 1882, și anume primirea de bani pentru hrană, la care se adăuga și venitul realizat de călugărițe din ceea ce lucrau, aceasta aducând o ameliorare a situației hranei. Astfel, aici s-a desființat masa comună și, odată cu ea, viața de obște.

În timpul războaielor, o parte dintre călugărițele Mănăstirii Pasărea au lucrat în spitale pentru Crucea Roșie.

Pentru a ne uita o clipă în interiorul acestui ansamblu mănăstiresc, să ne oprim asupra unei descrieri din anul 1926, din lucrarea Mănăstirea Pasărea: „Călugărițele și surorile trăiesc mai multe într’o casă, rar câte una sau mai multe de patru, alcătuind astfel o mică familie, sub autoritatea uneia dintre ele – de regulă cea mai bătrână. Se întrețin pe ele și casele în care locuiesc, din munca lor migăloasă, la care se adaugă și o mică subvenție de Stat.”

Alături de această biserică mare, clădită în anii 1846-1847, al cărei ctitor este Arhimandritul Calinic, starețul de atunci al Mănăstirii Cernica, în cadrul ansamblului mănăstiresc se mai află o biserica cunoscută drept Biserica cimitirului, construită în anul 1834. Sub această biserică se află „Gropnița” unde se depun și se păstrează osemintele călugărițelor, iar în jurul bisericii se află cimitirul.

Transformările acestei acestei mănăstiri în ceea ce privește organizarea administrativă și funcția sa socială sunt multe și desfășurate încă de la jumătatea secolului XIX. În prezent, aici funcționează un cămin pentru bătrâni înființat după 1990.

Magdalena Chitilă, muzeograf, Secția Istorie, MMB

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *