– Revista „Magazin istoric” va împlini curând 58 de ani de existență. De-a lungul anilor, ce rubrici au rezistat cea mai îndelungată perioadă? Vă rugăm să ne oferiți câte o scurtă descriere a lor.
Dorin Matei: Împlinim în luna aprilie 5
8 de ani de apariţie neîntreruptă, iar în iulie va apărea numărul 700 al revistei Magazin istoric. Aceste cifre sunt, cred, un atestat că revista a găsit cheia pentru a face istoria iubită de un număr foarte mare de cititori. Sigur, nu mai are tirajul de dinainte de decembrie 1989 (tirajul maxim atins a fost de 220.000 de exemplare), dar este un fenomen care a atins toate publicaţiile tipărite, aflate în concurenţă cu audio-vizualul şi cu social-media.
Au contribuit la acest succes o serie de rubrici şi amintesc în primul rând „Aşa vă place istoria?“. Îmi aduc aminte și acum de bucuria cu care am descoperit această rubrică în paginile revistei, ca elev. Erau istorii pe care le puteam și eu înțelege. În general, istoria ca poveste este cheia cu care o faci iubită, nu istoria ca telenovelă. Sunt și alte rubrici care au o existență de zeci de ani. O să citez – și sper să nu vă surprind prea tare – „Poșta redacției“, devenită mai nou „Dialog cu cititorii“. Nu ştiu dacă aţi observat, este o rubrică pe care arareori o mai întâlneşti în alte publicaţii. Cristian Popişteanu, cel care a condus revista vreme de 30 ani, în cea mai grea perioadă a ei, înainte de decembrie 1989, îmi atrăgea atenţia că este rubrica de care redactorul-şef trebuie să aibă cea mai mare grijă. Avem de mai mulţi ani o rubrică intitulată „Exclusivitate“, unde publicăm articole scrise de istorici străini special pentru Magazin istoric. Doamna Georgeta Filitti susţine, tot aşa, de ani buni, rubrica „Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori“, foarte apreciată de cititori. În plus, atragem atenţia asupra unei categorii de izvoare uneori ignorată de istorici, dar care sunt pline de amănunte şi informaţii importante, despre perioade pentru care nu avem neapărat o abundenţă de informaţii din culise.
Sunteți printre puținii de pe piața media care refuză să înlocuiască rigoarea cu goana după clickuri, și vă adaptați cerinţelor noii generaţii, dar fără să-i abandonați pe cei care v-au fost cititori fideli de atâtea zeci de ani. Ceea ce este extrem de sănătos. Care sunt celelalte calități care vă ghidează?
D.M.: Din păcate, presa – nu numai la noi, dar, ca de obicei, la noi tot ce este prost în altă parte devine de două ori mai prost – s-a transformat dintr-o sursă de informare cât mai obiectivă posibil într-o capcană de click-uri. Azi nimeni nu mai riscă să verifice o informaţie din trei surse – regula de bază a unei prese profesioniste – de teamă să nu piardă nu ştiu câte click-uri. Iar cei din social-media nu şi-au propus niciodată un asemenea grad de profesionalism.
Rămânem „conservatori“ din acest punct de vedere, ceea ce, din păcate, nu ne scuteşte de greşeli, de informaţii insuficient verificate. Şi, iarăşi, spre deosebire de marea majoritate a publicaţiilor tipărim cu promptitudine corecturile necesare, atunci când descoperim noi greşeli sau ne sunt semnalate de cititori.
Un alt lucru pe care l-am învăţat în redacţia Magazin istoric a fost că nu trebuie niciodată să îi desconsideri, să încerci să îi păcăleşti pe cititori. În cazul unei reviste de cultură istorică este o condiţie esenţială verificarea oricărei informaţii din articolele pe care le publici. Te adresezi unui public pasionat de istorie, dar care nu are cunoştinţele necesare să verifice singur afirmaţiile dintr-un articol, nici nu poţi să îi ceri să meargă în bibliotecă să o facă. Tu, editorul, eşti răspunzător, alături de autor sau chiar mai mult ca el.
– Credeți că greşeala fundamentală a presei de la noi, care a oferit, aproape în totalitate, conţinut gratuit online, ceea ce a făcut ca abonamentele la ediţia online să fie încă în număr prea mic, mai poate fi îndreptată? Oamenii par să se fi obișnuit să folosească plata cu cardul, credeți că vor învăța să plătească și pentru conținut istoric de calitate?
D.M.: Principala greşeală a presei tipărite de la noi a fost că nu a fost întemeiată pe criterii de eficienţă economică. Patroni cu bani au avut nevoie de o „trompetă“ care să le slujească interesele economice şi politice şi au băgat bani, fără să fie interesaţi cât de eficientă economic era investiţia. Pe fondul anilor de început ai noii democraţii româneşti, sistemul a funcţionat. Se citea tot ce apărea. Pe termen lung, a fost un dezastru. Pe de o parte a fost afectat sistemul de difuzare a presei, pe de altă parte, treptat, presa tipărită şi-a pierdut credibilitatea. Cum în general presa tipărită este pe cale de dispariţie – primele au dispărut publicaţiile de seară – cine mai iese din casă seara să cumpere un ziar, când învârte butonul televizorului sau deschide telefonul şi are parte de un val de breaking news, din toate colţurile Pământului? –, ideea de a da conţinut gratuit a fost a doua mare nenorocire. Oricum, la noi ideea generală este: de ce să plătesc dacă pot obţine gratis, chiar şi prin mijloace nelegale? Este foarte greu să schimbi această mentalitate. Noi oferim un abonament la ediția online a revistei, care permite accesul întregii colecţii a revistei, din aprilie 1967 la zi, iar revistele din 2010 sunt color. Avem peste 1.000 de abonaţi, care au acces din ziua de 1 a lunii la revistă, dar lucrurile se mişcă încă foarte greu. Avantajul de a nu mai depinde de tipografie sau de reţelele de difuzare ori de poştaş nu este încă un argument suficient de puternic, se pare, deşi preţul unui abonament online este de 4 ori mai mic decât al abonamentului anual la ediţia tipărită. Chiar şi cititori tineri mi-au spus că preferă să stea într-un fotoliu şi să răsfoiască revista.
– Într-o lume în care a ajuns să se discute despre reducerea orelor de istorie, de ce totuși nu auzim mai multe voci care să facă pur și simplu lobby, respectiv pledoarie pentru istorie, inclusiv prin rețelele sociale, nu numai în presa scrisă, la radio sau televizor? Cum de s-a ajuns la dușmănirea istoriei, văzută ca o piedică în calea celor care „au de învățat la alte materii” pentru bacalaureat?
D.M.: Peste tot în lume istoria a devenit neinteresantă. Este un fenomen complex, ale cărui cauze nu avem spaţiul să le dezvoltăm aici. Au şi istoricii partea lor de vină. În cei îi priveşte pe istoricii români, cei mai mulţi nu au fost niciodată conştienţi de nevoia de a face lobby pentru profesiunea lor, să explice publicului larg de ce este bine să ştii măcar un pic de istorie, cum te poate ajuta acest lucru să înţelegi mai bine lumea în care trăieşti, cum să nu te laşi manipulat cu atâta uşurinţă. Foarte mulţi istorici sunt preocupaţi doar de bucăţica de istorie pe care o studiază, de participarea la reuniuni internaţionale şi mai ales la proiecte europene, care aduc bani mulţi, şi consideră neimportant să facă cunoscute descoperirile lor şi altora decât unor specialişti din acelaşi domeniu. Este vorba apoi şi de o lipsă de solidaritate a breslei. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în lunile care au urmat evenimentelor din decembrie 1989. Marxişti fuseseră şi filosofii şi economiştii, dar nu s-au atacat reciproc cu atâta ură ca istoricii, care a fost mai colaboraţionist, nu au făcut liste cu cărţi care trebuie scoase din biblioteci. Urmarea este că atunci când se iscă o dezbatere, cum este cea de acum, puţine voci se aud. Nici nu mai sunt multe voci de istorici respectaţi în cetate, care au greutate când vorbesc. Iar politicienii au ajuns la concluzia că nu mai au ce învăţa din istorie, nu mai au de ce să facă apel la eventuale cunoştinţe din acest domeniu – poate cu rarele excepţii ale unui discurs public la 1 Decembrie. S-au dus vremurile când Winston Churchill nu doar făcea istorie, ci şi scria istorie, când Ion I.C. Brătianu citea cu pasiune istorie sau, mai aproape de noi, invitat în emisiunea lui Bernard Pivot la televizor, François Mittrerrand ţinea să îl aibă alături pe Emmanuel Le Roy Ladurie. Sigur, este o părere subiectivă, dar cred că lipsa aceasta de interes a politicienilor pentru istorie o resimţim cu toţii în viaţa de zi cu zi.
– Care expoziție organizată de Muzeul Municipiului București v-a stârnit cel mai mult interesul și de ce?
D.M.: Aş aminti un gen anume de expoziţii, cele în care valorificaţi materialul iconografic şi veşminte, mobilier pentru a recrea vechiul Bucureşti. Cea mai recentă expoziţie de acest gen cred că a fost cea organizată de domnul Cezar Buiumaci, despre vechea stradă a Colţei. Sunt bucureştean prin naştere, mi-am petrecut viaţa în acest oraş şi când merg pe străzile lui sunt curios să aflu istoria lor şi a caselor vechi, câte s-au mai păstrat.
Profit de amabilitatea dumneavoastră pentru a relua o idee mai veche. Cred că ar fi foarte util dacă bucureşteanul sau cel aflat în trecere prin oraş ar găsi online un site unde să poată întreba şi afla care este istoria străzii pe care se află sau a casei vechi în faţa căreia s-a oprit, bineînţeles, acolo unde există o istorie.
Interviu realizat de Simona Popescu