Șerban Cantacuzino este primul domn care s-a îngrijit de revărsările râului Dâmbovița, prin construirea unui iaz de pământ și stăvilare mai sus de morile Mitropoliei. Impresionat de distrugerile provocate de râul care traversa Capitala în chiar anul urcării sale pe tron (1774), Alexandru Ipsilanti a construit la 1775 un canal de deviație a apelor Dâmboviței, la satul Lunguleț, pentru a abate apele în Argeș. Era o primă lucrare de o asemenea anvergură, ce se desfășura pe o lungime de 6 km., spre Joița și Arcuda, mergând până la Ciorogârla. Sulzer nota că însuși domnul s-a preocupat de măsurătorile nivelului apei și al terenului, deși nu era specialist în acest sens. La capul canalului a fost amenajată o podișcă de lemn, ușor înclinată pentru a ușura dirijarea apei spre canal, și un zăgaz prevăzut cu „ochiuri” care să tempereze curgerea apei. Pentru ca lucrarea să fie atent monitorizată, a fost prevăzut un corp de „șănțari”, format din localnici, conduși de doi vătafi și un „epistat al șanțului”, care nu întotdeauna își îndeplineau atribuțiile stabilite, așa cum se poate observa din mai multe anaforale și rapoarte emise de către divan, care au mers chiar până la îndepărtarea din slujbă a epistatului șanțurilor.
La 25 aprilie 1785, domnitorul fanariot Mihai Suțu a poruncit logofătului Atanasie să facă un zăgaz puternic la heleșteul din Giulești, pentru „ca nu cumva venind apa mare, curgând în heleșteu, să rumpă zăgazurile și să se întâmple vreo înecătură mahalalelor din București și moșiei domnești pagubă”. Aceste revărsări ale Dâmboviței paralizau viața orașului, împotmoleau morile și aduceau foamete și boală. De asemenea, marelui spătar i se cerea să fie interzis scăldatul în apa Dâmboviței, iar cine îndrăznea să nu se supună urma „să se certe cu bătaia”. Efectul nu era cel scontat, întrucât „vardiștii”, păzitori ai ordinii publice, complici, semnalau cu sunete scurte de țignal apariția „șefului”.
Deși aruncarea gunoaielor în râu era „poprită sever”, totuși acest fapt nu era respectat întocmai. Murdalâcurile provenite de prin curțile și de la grajdurile de animale ale riveranilor duceau la înălțarea albiei, care provoca implicit și stricăciuni morilor, așa cum se arată în actul din 7 august 1785, când un anumit Vasile recunoaște în fața egumenului de la Radu Vodă „obrăznicia” sa. Numai după chemarea la domnie, vinovatul se angaja, ca în termen de două zile, să scoată gunoiul aruncat, asumându-și „îndoită pedeapsă” și „mare gloabă”, în cazul repetării faptei. Cei care își aveau proprietățile pe marginea râului Dâmbovița, fie ei particulari sau așezăminte ecleziastice, se preocupau și de întărirea malurilor prin baterea de țăruși, de către meșteri calificați în acest sens, așa cum se poate observa din actele de la 1 iunie 1778 și 10 martie 1792.
Abia în timpul domniei lui Caragea Vodă, speriați de flagelul ciumei care tocmai bântuise prin oraș, în martie 1813, s-au luat măsuri radicale – curățarea de gunoaie a albiei râului, ce se tot înălțase, „de la morile Mitropoliei, de la Sf. Elefterie și până la morile Radu Vodă de la Foișor”, lărgirea albiei cu până la 6 stânjeni ș.a., operațiuni care au fost încredințate ing. Gustav Freywald. Cu aceeași ocazie s-au dat strașnice porunci pentru a se opri construcția „havelelor”, adică a clădirilor ce împiedicau cursul lin al apei. Pentru a preveni producerea de noi viituri, domnul a propus crearea a două mătci, la săparea cărora să se folosească, drept unealtă de lucru, un „mihani” sau „dragă”, cu care să se curețe și albia râului, la nevoie. Prin pitacul din 30 iunie 1815, toți meșterii lăcătuși din București au fost convocați să contribuie la confecționarea acestei mașinării, pe care domnul o văzuse la Țarigrad. Pentru că nu se știa cum arată, aceasta nu s-a putut realiza. Doctorul bucureștean Ioan Serafin, cu studii de medicină făcute la Paris, ulterior ajuns medic al vizirului Mehmed pașa la Constantinopol, a cerut la 1815 construirea de cheiuri în lungul Dâmboviței.
Regulamentul Organic s-a preocupat și de acest râu, iar printre prevederile sale amintim: săparea a cinci canale, adânci de 1,50 m. și late de 1,25 m., a căror albie să fie pavată cu piatră, pereții să fie căptușiți cu lemn, și acoperite cu podini doar în cuprinsul orașului, pentru scurgerea în Dâmbovița a tuturor lacurilor și mocirlelor urbei. De asemenea, la 2 martie 1830, Grigore Băleanu a înaintat un proiect în care era propusă transformarea Dâmboviței în râu navigabil, însă fără a se și demara ceva în acest sens.
După o inundație din cursul anului 1839, care a afectat circa o treime din oraș, s-au căutat mai multe soluții în vederea asigurării unei curgeri normale și fără primejdii a râului prin oraș. De pildă, Petrache Poenaru a propus întărirea malurilor râului, introducerea de stăvilare pentru regularea cursului apei și construirea unui canal prin București, dar se opunea desființării morilor. Dacă nu erau înlăturate definitiv, morile trebuiau să aibă doar o roată. S-a încercat îndepărtarea clădirilor aflate prea aproape de maluri, vadul sacagiilor era supravegheat dinspre capul de sus al Podului Mogoșoaiei și s-au luat măsuri de întărire a malurilor în dreptul Mănăstirii Radu-Vodă și în Mahalaua Cărămidari. Pentru degajarea râului de mizerie, s-a cerut tuturor să nu mai arunce gunoaie și chiar s-a achiziționat o mașină-dragă în valoare de 38.000 franci, care în august 1858 a curățat doar lacul Cișmigiu.
Revărsări ale Dâmboviței au avut loc în anii 1779, 1834 și 1851, dar nu au provocat prea multe pagube, însă cele din anii 1840 și 1864 au îngrozit Capitala și au prefigurat, fără a se ști la acel moment, marea revărsare din anul 1865, considerată cel mai mare potop, care din fericire a fost și ultima inundație cunoscută a orașului. Vreme de două săptămâni, Mahalalele Izvor, Belvedere, Sf. Apostoli și Radu-Vodă au fost acoperite de ape, în timp ce parcul și lacul Cișmigiu au devenit un mare ochi de apă, din care abia mai ieșeau trunchiurile de copaci. O primă încercare, eșuată, de canalizare s-a întreprins după acest eveniment nefericit.
dr. Grina-Mihaela Rafailă, muzeograf, Secția Istorie, MMB