Interviu cu Ioana Beldiman, istoric de artă
Prelungirea vieții unor lucrări memorabile
Ați oferit Muzeului Municipiului București (MMB), pe parcursul anului 2021, o colecție generoasă și diversificată ce îmbogățește Pinacoteca București. Obiectele au fost grupate, în funcție de proveniența acestora, în Fondul Nicolae (Nicholaus) Mișu, Hortensia Masichievici-Mișu și Nicolae Masichievici-Mișu, Fondul familiei Beldiman și Fondul Gabriel Popescu. Cum a venit ideea acestei generoase donații către MMB?
Ioana Beldiman: Ideea acestei donații este strâns legată de preocupările, de profesiunea noastră, a soțului meu arhitect și a mea de istoric de artă și fost muzeograf vreme de un sfert de veac la Muzeul Național de Artă al României. Vine un moment în viață când faci ordine în lucrurile din jurul tău. În același timp, muzeul este o instituție pe care am apreciat-o întotdeauna. Nu numai că am lucrat într-un muzeu, dar este o formulă de a asigura prelungirea vieții unor lucrări care pot să însemne și pentru alții ceva pentru, sperăm, încă multă vreme de aici înainte. La Muzeul Municipiului București am găsit mai multă deschidere și o cunoșteam și pe doamna Elena Olariu pe care o apreciam. Adresându-mă Muzeului Bucureștiului, lucrurile s-au putut orienta către ceea ce ne propusesem: să încredințăm aceste lucrări – unele sunt de artă, altele sunt documente – unei instituții despre care să știm că le va păstra, proteja și promova. Pentru că muzeele își fac datoria de a educa publicul.
Vă rugăm să prezentați pe scurt pentru publicul nostru fiecare fond în parte.
I.B.: Aș începe prezentarea cu Fondul soților Masichievici-Mișu, rudele soțului meu – familia Beldiman și familia Mișu sunt înrudite. Precizez că a fost dorința celor doi – a artistei Puia Masichievici și soțului ei, Nicolae Mișu – ca lucrările de artă care se aflau în casa lor, inclusiv ceea ce exista din opera Puiei Masichievici, la un moment dat, dacă noi nu vom avea cum să le mai păstrăm, să ajungă într-o instituție specializată, respectiv un muzeu de artă. Aș aminti faptul că încă din timpul vieții gravorul Puia Masichievici a avut grijă să doneze mai multor muzee de artă importante din țară unele din lucrările ei. Existau și la Muzeul Municipiului București, dar cu acest fond donat de noi se împlinește o imagine mai bogată și mai apropiată de ceea ce înseamnă opera artistei. Există lucrări de Puia Masichievici la Muzeul Național de Artă al României, Muzeul de Artă din Bacău, Muzeul de Gravură de la Tulcea, Muzeul de Artă din Cluj, Complexul Muzeul Curtea Domnească din Târgoviște și probabil că mai sunt și în alte muzee. Ea era un om extrem de ordonat și s-a gândit la destinul lucrărilor ei încă din timpul vieții.
În casa soților Masichievici-Mișu se aflau și colecția de artă plus câteva piese arheologice ale unchiului lui Nicolae Masichievici, care este tot cu același nume, Nicholaus-Mișu, diplomat interbelic, primul reprezentant al României prezent în competițiile de la Wimbledon și Roland Garros, un personaj interesant despre care încă nu știm foarte multe. O lumină mai interesantă se va proiecta asupra personalității sale atunci când ne vom întâlni cu lucrări printre care se impune o predelă – suită de scene religioase pe un panou orizontal, pictură pe lemn (poate o operă catalană, de secol XV-XVI?), un vas grecesc cu figuri negre pe fond roșu și alte câteva obiecte arheologice din fondul adunat de el. Dorința soților Puia Masichievici și Nicolae Mișu a fost ca lucrările provenind de la unchiul lor să ajungă într-un muzeu în momentul în care noi nu mai avem cum să le păstrăm.
Și mai este fondul gravorului Gabriel Popescu, eu sunt nepoata de bunic a acestui artist care a fost fondatorul catedrei de gravură la Școala Națională de Arte Frumoase din București. Am donat în acest lot care a ajuns la MMB o serie de desene și, mai ales, mi se pare important, plăcile de gravură în aramă și alamă ale principalelor lucrări ale acestui artist. Este interesant faptul că Muzeul Municipiului București a început să expună plăcile de gravură. Totul a debutat cu expunerea plăcilor lui Theodor Aman. Și acum avem expoziția Puiei Masichievici. Cred că și ea ar fi uimită să vadă, și s-ar bucura, că plăcile ei sunt expuse și sunt puse la loc de cinste. Va veni și rândul plăcilor lui Gabriel Popescu, el fiind unul dintre maeștrii artei românești din prima jumătate a secolului XX.
Din fondul care ne-a aparținut nouă – Fondul Beldiman – aș menționa o serie de portrete atât ale unor personaje purtătoare ale numelui Beldiman, cât și al altor personaje, unele cunoscute, înrudite mai ales cu soțul meu, Alecu Beldiman. Există și o serie de documente care aparțin istoriei familiei Beldiman. Deci este un material diversificat și interesant.
Care a fost firul călăuzitor în alegerea celor 56 de lucrări?
I.B.: Selecția lucrărilor pentru actuala colecție Puia Masichievici a fost făcută în primul rând de doamna Angelica Iacob, dar ne-am sfătuit și am ajuns la concluzia că este bine să punem accentul pe o perioadă din activitatea artistei mai puțin prezentată publicului. Și această perioadă este aceea a anilor ‘60, pe care am considerat-o apropiată stilistic de sinteza formei din arta populară. De aceea, am împrumutat pentru expunerea de la Palatul Suțu niște icoane pe sticlă. Ele nu fac parte din donație, dar fac parte din universul din care s-a inspirat artista și pe care și l-a creat ea. Făceau parte din atelierul ei. Am considerat împreună cu Angelica Iacob că este interesantă această perioadă a anilor ‘60 spre care se îndreaptă și interesul actual, ușor retrospectiv, al iubitorilor de artă actuali. Către anii ‘60, care la noi au reprezentat începutul dezghețului, sunt o serie de lucruri noi care apar, inclusiv legături cu arta de inspirație populară, care i-a preocupat pe artiștii epocii și pe colegii ei de generație.
Un alt fir călăuzitor a fost ideea plăcilor de gravură care ne-am dorit amândouă să fie puse în valoare. E un gen de produs artistic – obiect de artă care a fost mai puțin arătat lumii. S-a expus rezultatul final al elaborării gravurilor, și anume hârtia pe care se imprimă ultima formă a plăcii prelucrate. Dar plăcile mai puțin au fost expuse. Și în spiritul epocii contemporane, prezentarea plăcilor este un aspect interesant, dar și nou din punct de vedere al expunerii muzeale și al pătrunderii în laboratorul de creație al artistului.
Plăci de gravură, gravuri, desene și ilustrații din fondul Hortensia Masichievici-Mișu sunt în prezent expuse la Palatul Suțu și vor putea fi văzute până pe data de 9 octombrie. Ce anume ați admirat cel mai mult la Puia Masichievici-Mișu? Care este esența îndelungatei sale cariere?
I.B.: Încă de la început am admirat la ea o decizie foarte clară și fără rabat în a-și urma propriul drum de creator. Din momentul în care ea a început să se preocupe de desen, de gravură, de pictură bisericească în anii ‘50, și până la sfârșitul vieții, atât timp cât a putut să vadă, pentru că la un moment dat a avut probleme cu vederea, ea s-a ocupat fără întrerupere de creația sa, de legătura cu lumea artistică, de drumul pe care și-l croise ea însăși. Și de care nici un fel de greutate sau de opreliști ori antipatii, nu au putut să o îndepărteze. Am tras concluzia – și din acest caz, și din alte cazuri de artiști pe care mi-am permis să-i urmăresc, sigur, poate nu cu așa o continuitate cum a fost în cazul Puiei – că o carieră artistică și o viață de artist nu se pot construi fără această tenacitate și conștiința unei vocații, o hărnicie extraordinară și o disciplină a muncii fără rabat. Și a mai fost un lucru pe care l-am observat și l-am admirat. Avea credința că exercițiul intelectual este o condiție a vieții și a păstrării unei sănătăți a minții până la o vârstă înaintată. Și-a dedicat ultimii ani de viață unui alt tip de creație, fiindcă nu mai vedea să graveze: a scris. A scris poezie, și-a scris memoriile, a făcut traduceri din limba germană. Vă povestesc ceva exact în sprijinul acestei idei a interesului intelectual, curiozității mereu vii de care știa că nu trebuie să se îndepărteze, dar care era deja bine sădită în ea: momentul în care Herta Müller a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 2009. A urmărit tot ce apărea în ziare și, pentru că nu mai vedea să citească, știu că i-am citit eu din „România literară”, din alte publicații. I-am citit atunci și din cărțile Hertei Müller și când i-am spus că am văzut-o la televizor, la un post pe care ea nu-l urmărea, a fost extraordinar de fericită și m-a rugat să-i povestesc. Deci o curiozitate intelectuală mereu vie! Ea știa care este condiția păstrării unei minți intacte. Și n-a părăsit-o nici o secundă această credință!
Interviu realizat de Simona Popescu