O parte a frumuseții Bucureștilor se ascunde adânc în străzile sale, rămase din „vârste vechi și mai noi”, dar care contribuie fiecare în parte la formarea „chipului orașului”. Într-un mod tainic, străzile ne unesc cu trecutul, căci pașii noștri se împletesc aievea cu pașii vechilor bucureșteni, ce au trăit, la fel ca și noi, învățând să iubească orașul acesta.
Articolul de față este o invitație la o relaxantă plimbare pe străzile în trepte ale Bucureștilor, regăsite fie prin colțuri mai puțin cunoscute, fie prin zone pe unde trecem mereu, dar fără să știm ce vedem sau fără să avem timp să privim.

Ne oprim pentru început la Biserica „Sf. Ilie Gorgani”, o biserică albă, impunătoare, ridicată pe o movilă de pământ. În secolul trecut, pentru a ajunge la această biserică, credincioșii erau nevoiți să urce treptele înguste din scânduri, „așezate pe partea liberă a povârnișul”, sau se puteau folosi de ușile dosnice ale clădirilor înconjurătoare, care dădeau în curtea de la etaj ale acestei „minuni arhitectonice”.

Despre gorganul vechiului București, cu trepte de lemn, ne vorbesc documentele din vremea domnitorului Matei Basarab. Apoi, mai sunt și frumoasele scrieri ale neuitatului Alexandru Odobescu, care prezintă faptul că „temeliile bisericii se afundau pe vremuri în băerile unei movile, unui antic gorgan, care, de altfel, a dat pe vremuri numele său împrejurimii. Se vede că străvechii locuitori ai mocirlelor Dâmboviței, care rătăceau acum câteva mii de ani prin stuful mlaștinilor Cișmigiului, și-au înălțat această metropolă pe locul numit mai târziu Mahalaua Gorganului”.
Astăzi, drumul către biserică este străjuit de trepte monumentale de marmură, ce urcă din Strada Silfidelor până la intrarea în lăcașul de cult. Scările acestea au fost construite în perioada interbelică, cu sprijinul primarului Alexandru Donescu. Coborâm de la „Sf. Ilie” și ne îndreptăm spre Palatul Patriarhiei. Aici, din strada Ienăchiță Văcărescu, ne așteaptă alte trepte, nu foarte ușor de urcat, din pricina dealului înalt și anevoios. În trecut, asemenea majorității treptelor orașului, acestea erau din lemn, formând o scară înaltă și îngustă, rămasă în amintirea bucureștenilor ca una dintre cele mai lungi scări ale Capitalei.


Înlocuirea treptelor de lemn cu cele de piatră a avut loc în perioada interbelică, din inițiativa primarului Dem Dobrescu. Datorită faptului că strada păstrează până astăzi pavajul originar al anilor ’30 este considerată monument istoric și una dintre cele mai frumoase străzi ascunse ale Bucureștilor.
Lăsăm în urmă treptele ce ne-au condus către frumoasele lăcașuri de rugăciune și ne îndreptăm către cartierul Cotroceni, pentru a descoperi una dintre cele mai atractive și cunoscute scări bucureștene — „Scara Fericirii”, ce unește străzile „Dr. Grigore Romniceanu” și „Ion Athanasiu”.
Această străduță în trepte a fost construită în anii ’20, la acea vreme fiind cunoscută bucureștenilor sub numele de „Scăricica”, alături de cea care făcea legătura străzii „Puțul cu Apă Rece” cu intrarea „Maior Ene”.
Treptele din piatră de atunci, mici și robuste, aveau pe centru o balustradă metalică despărțitoare a traseului de urcare și coborâre, ai cărei stâlpi frumos ornamentați aduceau un farmec aparte plimbărilor.
Denumirea cunoscută astăzi bucureștenilor, și anume „Scara Fericirii”, se datorează faptului că cele 85 de trepte largi de beton sunt pictate în culorile curcubeului. Primăvara, mirosul teilor înfloriți și culorile vesele ale scărilor însuflețesc și mai mult unicitatea acestui loc bucureștean. În după-amiezile de vară, liniștea specifică zonei este întreruptă doar de cântecul păsărelelor, ce se armonizează perfect cu verdele intens al copacilor din jur.

Reamenajarea scărilor a avut loc anul trecut, căci aflate într-o stare de degradare avansată, reprezentau un adevărat pericol pentru trecătorii ce se încumetau să le folosească. Înscrise din nou pe lista celor mai interesante locuri bucureștene, în anotimpurile cu vreme bună, „Scările Fericirii” atrag numeroși iubitori de plimbare, atât turiști, cât și locuitori ai orașului.

Înainte de coloratele „Scări ale Fericirii” din cartierul Cotroceni, Bucureștii au avut o străduță în trepte la fel de viu pictată, considerată una dintre cele mai frumoase din lume. Este vorba de strada Xenofon, ce face legătura străzii „Dr. Constantin Istrati” cu Aleea „Suter”.
În vara anului 2014, datorită proiectului socio-cultural „Bucureștiul tău la scară”, artista Eva Radu a reușit să redea cu ajutorul culorilor un aspect nou și surprinzător scărilor vechi de peste un secol. Într-un amestec de modern cu clasic, strada Xenofon a devenit în scurt timp un simbol al orașului, treptele sale înfățișând imaginea a opt dintre cele mai importante edificii culturale și istorice bucureștene, și anume Ateneul Român, Arcul de Triumf, Mausoleul din Parcul Carol, Palatul Parlamentului, Muzeul Național de Artă, Muzeul Țăranului Român, Teatrul Național și Opera Națională.
În 2015, pictura a fost reînoită, de data aceasta sub forma unei frumoase cascade, ce părea că se revarsă spectaculos de-a lungul celor 70 de trepte. Din păcate, trecerea timpului a dus la ștergerea culorilor, străduța revenind la aspectul său sobru, acest lucru nediminuându-i însă cu nimic valoarea istorică.
Povestea străzii Xenofon este strâns legată de venirea în țara noastră a arhitectului elvețian Adolf Suter, care având în proprietate mai multe terenuri bucureștene, construiește la începutul secolului XX, în zona nordică a Dealului Filaret, un grandios palat, cunoscut astăzi bucureștenilor sub numele de „Hotel Carol”. Suter s-a implicat consecvent în amenajarea urbaniscă și edilitară a zonei, datorită tranzacțiilor imobiliare și antreprenoriale pe care le tutela, explicându-se astfel apariția de noi străzi, una dintre acestea fiind și strada Xenofon, a cărei existență este consemnată începând cu anul 1891. La vremea respectivă, strada Xenofon era unul dintre locurile de promenadă frecventate de clasele bucureștene înstărite, mai ales că de la capătul acesteia se putea admira panorama Bucureștilor de pe cel mai înalt punct natural al orașului, și anume Dealul Filaret.
Astăzi, strada Xenofon evidențiază o dată în plus contrastul specific lumii Bucureștilor, căci treptele degradate și lăsate de izbeliște conduc către unul dintre cele mai exclusiviste și scumpe hoteluri ale Capitalei.

Alte scări bucureștene pe care le puteți întâlni prin plimbările prin oraș sunt cele din fața Cercului Militar, scările de pe cheiul Dâmboviței, scara cu numeroase trepte a Teatrului Național, treptele bisericii „Sf. Spiridon”, amfiteatrul Arenelor Romane, scările Ateneului sau scările Operei Naționale.
O privire în trecut ne amintește însă de una dintre cele mai îndrăgite scări bucureștene, și anume „Scăricica”, ce unea strada „Puțul cu Apă Rece” cu intrarea „Maior Ene”. Cunoscută și sub denumirea de „Calea Pelerinilor”, așa cum a fost botezată de Patriarhie, străduța avea un farmec aparte, ce a făcut ca în ciuda trecerii vremii să nu fie uitată de bucureșteni.
Așezată în pantă și având cele două trotuare în trepte, „Scăricica” era printre străzile cele mai anevoios de urcat și de coborât, mai ales în zilele cu vreme rea. „Pe la începutul secolului XX, Scăricica era un fel de albie de pământ, prin care se scurgeau apele murdare. În primii ani ai secolului, trecătoarea a fost pavată, așezându-se niște trepte de-a curmezișul străzii, în toată lungimea ei. Mai târziu, scările au fost desființate și strada a fost nivelată, astfel ca să poată trece automobilele, s-au făcut trepte numai pe margini, la trotuare, și anume 110 trepte. (…) «Dacă te urcai pe Scăricica, ajungând în dosul cazărmilor din strada 13 Septembrie, îți apăreau, peste pomii și casele din coastă, nesfârșita, vesela grădină a mahalalelor bucureștene, iar pe vremea limpede, se vedea, în zare, silueta albastră a Carpaților, cu tăietura caracteristică a Bucegilor» – ne spune d. H. Stahl, care pe vremuri a descris această Scăricică, într-o carte apărută în 1910. Pe atunci, treceau puțini prin această străduță, șchiopătând pe treptele neegale și abrupte: erau oameni grăbiți, urcând gâfâind drumul, spre a-și scuti un lung ocol. Pe seară se vedeau olteni, bălăbănind coșurile goale, cântând vesel din frunză, mergând spre odăile lor din dealul Spirei; treceau de asemeni soldați și ofițeri, iar la amiază și seara, lucrătorii de la arsenal”.

Unul dintre bucureștenii vremurilor trecute, Lorenz Prisching, bătrânul proprietar al uneia dintre casele de pe strada „Puțul cu Apă Rece”, povestește într-un interviu acordat unei publicații a anilor ’30 cum automobilele care treceau pe „Scăricica” i-au dărâmat de câte două ori câte o parte din casă. „Panta fiind foarte repede, este greu de urcat, mai ales iarna. Unele automobile urcă până la mijloc și apoi alunecă înapoi, la vale, dând deseori cu spatele în locuințele de pe stradă. Pentru a se preveni o nenorocire primăria a pus niște stâlpi-bare, împiedicând astfel trecerea vehiculelor pe acest drum râpos. Adevărații stăpâni ai Scăricicăi au rămas copiii. Iarna este o veselie zgomotoasă. (…) Săniuțele zboară la vale, pe povârnișul periculos de gheață, pe care numai copiii îndrăznesc să se urce”.
Pitorescul străzii l-a inspirat pe scriitorul G. M. Zamfirescu să plaseze unele întâmplări ale romanului „Maidanul cu dragoste” pe o stradă bucureșteană numită tot „Scăricica”, situată într-o zonă mărginașă a orașului, într-un loc rău famat, unde prostituatele își duceau viața mizeră, în bordeluri sărăcăcioase și murdare. În realitate însă, „Scăricica” a avut o existență liniștită și discretă, ce a durat până în 1984, când a fost dărâmată pentru crearea spațiului necesar ridicării Casei Poporului.
O altă scară deosebită a Bucureștilor de altădată a fost și „Scara poeziei”. Compusă din 21 de trepte de piatră, aceasta urca din Cișmigiu în strada Știrbei Vodă, lângă Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, actuala Universitate Națională de Muzică.
Andreea Mâniceanu, muzeograf, Casa Filipescu-Cesianu – MMB