Anticarii de altădată sau „cărturarii”, așa cum le spuneau bucureștenii îndeosebi după Unirea Principatelor, își vindeau cărțile pe străzile orașului, sub cerul liber, laolaltă cu zarzavagii și negustorii ambulanți. Lipsiți de privilegiul de a avea propria librărie, aceștia puteau fi întâlniți pe Cheiul Dâmboviței, pe „Maidanul lui Duca” sau de–a lungul Bulevardului Elisabeta.
Anticarii rătăceau prin oraș în căutarea unui loc potrivit pentru a–și instala dulapul cu cărți și, nu de puține ori, își petreceau zilele în bătaia ploii și a crivățului. Cu timpul, cărțile lor au început să fie căutate nu numai de studenți ori te miri ce „fete romanțioase”, cât și de oameni de cultură, precum artişti, literaţi, profesori, oameni de ştiinţă sau preoți și învățători de la sate, în trecere prin București.
În primăvara anului 1924, Comisia Interimară a Municipiului aprobă pentru „Asociația Anticarilor” ridicarea unui pavilion în cadrul căruia aceștia să își poată vinde cărțile. Decizia Comisiei avea drept clauză ca, după 19 ani de folosință, pavilionul să revină Primăriei, lucru care s–a și întâmplat. În timpul celui de–al Doilea Război Mondial, în anul 1943, generalul Ion Rășcanu evacuează anticarii, stabilind opt puncte unde aceștia să–și vândă cărțile, însă „numai pe acelea cu caracter educativ”.
Dărâmarea pavilionului, cunoscut în anii funcționării sub numele de „Casa Anticarilor”, a fost regretată de bucureșteni, căci „ce iubitor de carte n–a zăbovit printre rafturile îmbietoare, răscolind, răsfoind și frunzărind pagini îngălbenite, adunate în elegante legături de piele cu inscripții aurite, ori niște biete mănunchiuri de file, abia ținându–se în copci costelive sau în fire de ață putredă! Și câți n–au trăit bucuria de a pleca, ducând la subțioară o carte după care alergaseră ahtiați săptămâni sau luni, ori alta pe care nici n–ar fi visat–o. Bucuria era cu atât mai mare, cu cât plecai convins că numai teribila ta putere de convingere a înfrânt cerbicia negustorului de la care ai realizat un nesperat «chilipir», compătimindu–l când îi vedeai aerul de om învins sub care abia se ascundea mulțumirea că și–a smuls cu 50% în plus. Unde mai puneai încântarea că stăteai aici la cot cu Iorga, Tudor Vianu, Lovinescu, Mihalache Dragomirescu, Călinescu, Vinea, Rebreanu, Victor Eftimiu, Cezar și Camil Petrescu și încă atâția alți cărturari de frunte ai țării, avizi, ca tine, anonimul de pe stradă, după înțelpciunea ascunsă în rafturile unor negustori care prețuiau «marfa» nu după valoarea ei, ci după clientul al cărui buzunar îl cântăreau c–un fler fără greș”.
Nicolae Iorga, unul dintre clienții fideli ai anticarilor de altădată, „cu statura lui uriaşă, cu barba–i neagră şi stufoasă ce–i acoperea o parte din piept, de nu ştiai niciodată de are sau nu cravată la gât”, venea cu regularitate în fiecare săptămână, chiar și în vremea când era prim–ministru. Istoricul cumpăra „un vraf de cărți”, la prețurile infime înscrise pe copertă înainte de război. Anticarii, mulțumiți și bucuroși, „i–ar fi vândut chiar și întreaga prăvălie”, căci, la scurt timp, cărțile erau achitate la prețul real de epigramistul Georgescu–Cocoș, directorul ziarului Neamul Românesc. „Probabil că mult se va fi chinuit cucoana Catinca Iorga să echilibreze bugetul familiei la capitolul «diverse», supraîncărcat, datorită aventurilor ilustrului ei soț cu anticarii!”.
Printre primii anticari bucureșteni au fost Aron Zwiebel și Leon Alcalay. Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă, se hotărăște să devină „vânzător de cărți”, datorită faptului că vinde o carte veche pe o sumă neașteptată. Cartea, valoroasă pentru că făcea parte dintre primele tipărite în timpul domniei lui Matei Basarab, a fost cumpărată de un boier al vremii, spre mirarea negustorului, cu douăzeci de galbeni, o sumă foarte mare pe atunci. Norocul a continuat să fie de partea lui Zwiebel, afacerea sa bucurându–se de succes. Povestea lui Leon Alcalay, unul dintre cei mai cunoscuți anticari și librari bucureșteni de altădată, începe în anul 1864, când amplasează cu ingeniozitate două dulapuri pline cu cărți pe locul viran de la intersecția Podului Mogoșoaiei cu bulevardul ce se deschisese de curând, și anume Bulevardul Elisabeta de astăzi. Mai târziu, cu ajutorul economiilor strânse, Leon Alcalay deschide la parterul Hotelului „Boulevard” una dintre cele mai frumoase librării din inima Bucureștilor. Leon Alcalay și–a îndreptat pasiunea pentru cărți și către domeniul editării, înființând casele de editură „Librăria Alcalay” și „Librăria Universală Alcalay”. Lui i se datorează publicarea cărților din colecția Biblioteca pentru toți, pe care le–a răspândit la un preț accesibil în toată țara.
Alt anticar bucureștean stradal care putea fi întâlnit în zona dintre Bulevardul Elisabeta, Strada Academiei și Calea Victoriei era bătrânul Eskenazi, „înalt, cu favoriți cărunți, cel mai prețuit prieten și furnizor al cărturarilor bucureșteni”, alături de ceilalți colegi de breaslă, care „își aciuiseră boxele, fiecare cu dulapul lui”.
O interesantă descriere a vieții acestor anticari ne–o oferă George Costescu în lucrarea „Bucureștii Vechiului Regat”: „Cele mai la îndemână cărți erau cele pe care le vindeau așa zișii anticari, ce își aveau dulapurile înșirate pe Bulevardul Academiei, și unde vreo cinci–șase negustori de–aceștia își așezase dulapurile lor. Anticarii aceștia bucureșteni îndeplineau rostul «buchiniștilor» de prin marile orașe ale Franței. Ei cumpărau cărțile de prin bibliotecile celor cari răposau, cum și pe ale oricui aveau cărți de vândut, și le revindeau celor ce aveau nevoie de ele, mai ales atunci când nici librari nu prea aveam, nici cărți nu prea se tipăreau. Câțiva dintre aceia (dintre care ii amintim în treacăt pe Pohl, pe Pach și pe Eskenasy) erau niște adevărați doctori ai negoțului acestuia. Ei știau pe dinafară toată bibliografia celor mai căutate și pe aceea a programelor analitice ale tuturor facultăților universitare și ale școlilor superioare de specialitate, cum și toate operele literare și științifice cunoscute din literatura universală”.
Cu timpul, au apărut și anticariate sub formă de prăvălii, așa cum a fost, de exemplu, în perioada interbelică, cel al bătrânei doamne Ghizela Popper, cunoscută tuturor de la numele străzii unde își avea prăvălia, ca „Madam Batiște”.
În magazinul doamnei Batiște, despărțit în două de o perdea mare și groasă, pentru a servi ca locuință și prăvălie deopotrivă, clienții puteau găsi pe lângă cărți vechi și o sumedenie de orice fel de mărunțișuri, precum „mobile ocazionale, haine şi rochii demodate, nasturi, funde, dantele, cărţi poştale ilustrate, mărci în plicuri sau lipite pe cartoane pentru filateliştii începători, recrutaţi dintre elevii de liceu şi multe, multe altele”.
Cumpărătorii erau în special elevii Liceului „Spiru Haret”, Institutului „Schewitz” sau ai Școlii de fete „Regina Maria”, dar și elevi de la licee mai îndepărtate, precum Liceul „Gheorghe Lazăr”, „Sf. Sava”, „Matei Basarab” sau „Mihai Viteazul”. Aceștia veneau să vândă sau să cumpere cărți, căci știau că la „Madam Batiște” cărțile „se vindeau mai bine și se cumpărau mai ieftin”. Pe lângă acest lucru, mai era și farmecul prezenței bătrânei doamne, căci „pe lângă tocmeală, fiecare mic client avea mai multă îndrăzneală și curaj în vorbă cu o femeie bătrână decât cu un bărbat care te–ar fi repezit și ar fi terminat repede cu tine dacă vedea că te tocmești prea mult”.
Astăzi, anticarii încă fac parte din viața bucureștenilor. Nu departe de strada Batiște, unde își avea pe timpuri magazinul bătrâna doamnă Ghizela Popper, anticarii stradali pot fi întâlniți zilnic. Lângă porțile Palatului Suțu sau în apropierea Pieței Unirii, lângă metrou, dar și în Centru Vechi, aceștia își încep programul de dimineață, așezându–și cu meticulozitate cărțile păstrate în cutii peste noapte. Desigur, pot fi găsiți și la târgurile de antichități organizate periodic pe parcursul anului sau în alte locuri și piețe, cum ar fi, de exemplu, Piața Obor sau Piața Muncii.
Cumpărătorii apar încă de la primele ore ale zilei. Din rândurile de cărți înșirate de–a lungul trotuarului de lângă Universitate, o studentă își alege interesată o carte despre viața cotidiană în India Antică. Peste puțin timp, o doamnă cumpără un volum de poezii de Nichita Stănescu.
Despre misterul cărților vechi, „cu patină”
E încă dimineață și răcoare. Anticarii își sorb liniștiți cafeaua, atenți la trecători și la cărți. Sunt oameni simpli și prietenoși, iar experiența lor ascunde adesea multă profunzime. Unul dintre ei, anticar bucureștean cu vechime, Vasile Marcu, a avut amabilitatea de a sta de vorbă. Un dialog plăcut, cu multe învățături frumoase, pe care vă invităm să-l citiți în rândurile de mai jos.
– Ce înseamnă a fi astăzi anticar pe străzile Bucureștiului?
– Pentru mine a fi anticar înseamnă, mai întâi de toate, o mare pasiune, pentru că îmi plac foarte mult cărțile și oamenii. Pe lângă faptul că pot citi foarte mult, mă bucur să întâlnesc oameni interesanți, iar acest lucru mă face să mă simt apreciat, ceea ce este o mare împlinire. Este o parte foarte frumoasă în ceea ce fac și chiar dacă au fost uneori și momente grele, nu m–aș regăsi făcând altceva.
– Ce cărți preferă oamenii?
– Cărțile de literatură sunt, cu siguranță, printre cele mai vândute, apoi cele din domeniul istoriei și artei, dar am și clienți fideli care sunt interesați de medicină și științe exacte. Fiind un oraș mare, am mulți cumpărători cu gusturi diferite; păstrez cu mulți legătura și îi anunț când îi pot ajuta cu o carte pe care o caută de mult. De asemenea, în ultima perioadă au fost des căutate și cărțile de dezvoltare personală.
– Au cărțile vechi un farmec aparte?
– Eu așa cred! Cărțile, în general, au un farmec special, pentru că sunt o poartă către un alt timp și un izvor inedit de idei surprinzătoare. Cărțile vechi păstrează însă patina timpului și îți dau sentimentul că tu continui șirul lung al cititorilor care s–au bucurat, ca și tine, de opera pe care o citești. Te pun indirect în legătură cu un om pe care nu îl cunoști și pe care poate nu o să–l cunoști niciodată, dar aveți în comun preferința pentru un anumit tip de lectură. Plus că poți găsi însemnări foarte interesante pe marginea textului. Cărțile vechi au mai mult mister și îți aduc un sentiment plăcut de nostalgie.
– Care este cartea dumneavoastră preferată?
– Nu am o carte preferată. Se întămplă rar să nu îmi placă o carte, trebuie să fie într–adevăr scrisă foarte prost sau subiectul să fie total neinspirat. Pentru mine, o carte devine preferată atunci când mă impresionează atât de mult, încât după ce o termin de citit încă stau un anumit timp și meditez la subiect. Se întâmplă să treacă zile întregi de la terminarea cărții și încă mă mai gândesc la soarta personajelor.
– Care este ultima carte citită? Și ce v–a plăcut la această carte?
– Am terminat de curând „Pavilionul canceroșilor” de Aleksandr Soljenițîn și ceea ce mi–a plăcut la această carte este că arată viața cu ce are mai dureros, dar și mai frumos. Este o carte fără dulcegării, scrisă într–o perioadă când era foarte curajos să scrii așa ceva. Aleksandr Soljenițîn este un scriitor profund din țara care a dat cei mai profunzi prozatori.
– De ce este important să citim?
– Lumea în care trăim poate fi uneori foarte tristă. Ne înspăimântă cursul istoriei, dar avem și noi supărările noastre personale. Ne dezamăgește un prieten pe care credeam că ne putem baza, aflăm de boala unui om drag sau cine știe ce alt necaz… Cărțile ne ajută să depășim momentele grele pe care viața ne obligă să le înfruntăm, ne ajută să ne învingem durerile și sigurătatea. Dar lectura nu este numai o poartă de scăpare atunci când avem probleme, majoritatea citim din plăcere, pentru că o lectură bună de cele mai multe ori ne aduce sentimentul împăcării cu noi înșine. Se poate vorbi foarte mult despre necesitatea lecturii, însă eu vă pot spune că pentru mine lectura este importantă pentru că mă ajută să mă redescopăr și să fiu un om mai bun. Literatura ne învață să trăim.
Articol de Andreea Mâniceanu, muzeograf, Muzeul Municipiului București, publicat în numărul 65 al ziarului „București în 5 minute”