Legea muzeelor și viitorul Cod al patrimoniului

Interviu cu Dr. Virgil Ștefan Nițulescu, manager al Muzeului Național al Țăranului Român, vicepreședinte ICOM SEE

Legea muzeelor și viitorul Cod al patrimoniului

– Propuneați recent o analiză pe următoarea temă: până la ce limite se poate duce misiunea muzeelor, ar putea ele să devină o super-instituție planetară, panaceu și suprem ocrotitor al societății? Ce anume a generat această propunere a dumneavoastră lansată în „Revista Muzeelor” pe care o coordonați?

Virgil Ștefan Nițulescu: O anume disperare. Există, de câteva decenii, o frenezie mondială, menită să transforme muzeele, să le facă mai atrăgătoare pentru public. Nu a fost vorba doar despre o firească dorință a muzeografilor de a atrage mai mult public, ci și despre o consecință a politicilor liberale, din câteva importante state occidentale, unde funcționează multe dintre cele mai mari muzee ale lumii, și care s-a concretizat printr-o reducere a subvențiilor publice pentru cultură, obligând muzeele să inventeze noi modalități de obținere a unor venituri proprii. Inițial, activitatea muzeelor a rămas în limite controlabile. În afară de organizarea expozițiilor permanente și temporare, s-au dezvoltat activitățile educaționale, aflate în spiritul misiunii fundamentale a muzeelor. Apoi, muzeele au început să găzduiască și spectacole, dezbateri, lansări de carte – practic, cam orice fel de activitate culturală. În ultimii 15 ani, însă, lucrurile au început să scape de sub control. Muzeele nu se mai limitează la activități culturale. Au ajuns actori sociali. Nu doar găzduiesc colocvii pe teme culturale, ci inițiază dezbateri pe teme sociale, economice și politice.

Muzeele, salvatorii omenirii?

De exemplu, în recenta mișcare BLM, pornită în SUA, unele dintre muzee nu s-au limitat să colecționeze obiecte și imagini din timpul protestelor, dar s-au alăturat acestora și au implementat principiile mișcării în interiorul lor. E doar un exemplu, dar poate fi extins la multe alte situații. Dacă acum multe decenii s-a pornit de la o anume frustrare a muzeografilor, care nu se simțeau suficient de mult apreciați de societate, dar și de la dorința de a le dovedi decidenților politici cât sunt de importante muzeele pentru societate, acum, începe să se piardă din vedere misiunea primară a muzeelor. Instituțiile muzeale doresc nu doar să își mângâie orgoliul, arătând societății că sunt indispensabile, ci vor să devină și salvatorii omenirii. E cam mult.

– Care este în prezent puterea muzeelor și care ar trebui de fapt să fie ea?

V.Șt.N.: Puterea muzeelor este din ce în ce mai mare, peste tot în lume, în statele democratice. Chiar și în România, politicienii înțeleg, în tot mai mare măsură, că își pot construi un capital de imagine, pe munca muzeografilor. Dar eu cred că cel mai important ar fi ca muzeele să conteze pentru cetățeni. Ei ar trebui să aibă nevoie de muzee, să le înțeleagă rostul educativ și contribuția lor esențială la îndepărtarea de alienarea individuală.

– Urmează Conferința Generală ICOM, care se va desfășura în august, la Praga, iar cu această ocazie muzeele ar putea avea din nou o… nouă definiție. Evoluează atât de rapid dezvoltarea muzeelor încât nici definițiile nu mai țin pasul cu ele?

V.Șt.N.: Noua definiție este ceva mai complicată decât cea actuală, care datează din 2007. Primele definiții ale instituției muzeale erau pe înțelesul oricărui om, chiar și al celor needucați. Acum, nu va mai fi la fel. Este o definiție care, din punctul meu de vedere, are mai puțină concretețe, tocmai pentru că încearcă să spună totul, cu mai multe cuvinte. Și, da: muzeele evoluează extrem de rapid. Cele de astăzi nu mai sunt ca cele de acum 40 de ani, în orice stat democratic.

De la granițe clare între științe la schimbarea conceptelor

– În mod evident, astăzi muzeele sau colecțiile care trăiesc în izolare, într-o enclavă din care comunică puțin și greu, au toate șansele să șteargă praful de pe pragul ușii de la intrare foarte des. Dar cum s-a ajuns la nevoia actuală de dizolvare a diferențelor dintre domenii și a creării de punți interdisciplinare?

V.Șt.N.: Da, mai există, și nu doar în România, muzee în care intră 200 de vizitatori într-un an. Ele nu-și merită titulatura de instituții muzeale și nici măcar de instituții culturale. Sunt niște depozite parazitare. Respectivele muzee au nevoie de o grabnică reformare, în spiritul a ceea ce s-a întâmplat în statele dezvoltate, încă de acum 60 de ani. Și vor avea un drum lung de parcurs până a ajunge să conteze pentru comunități. Pe de altă parte, constat și eu, că și celelalte instituții care administrează memoria culturală, bibliotecile și arhivele, își diversifică nu doar tipul de obiecte colecționate, ci concurează și ele (mai ales, bibliotecile) cu muzeele. Dacă avem în vedere și faptul că și instituțiile de spectacole fac eforturi disperate de a-și diversifica activitățile, este posibil ca, în nu mai mult de un secol, să nu mai vorbim decât despre centre culturale, pe măsură ce granițele instituționale vor dispărea. Această mișcare este o consecință firească a modificării unui tip de gândire care a fost dominant în urmă cu două secole. Atunci existau granițe clare între științe și, prin urmare, între tipurile de instituții. Acum, nu. S-au schimbat conceptele. Chiar și cel referitor la patrimoniu. Acum 30 de ani, existau niște limite foarte clare între patrimoniul natural și cel cultural. În interiorul patrimoniului cultural, exista o graniță clară între cel material și cel imaterial, iar cel material era împărțit în două categorii: mobil și imobil. Astăzi vorbim despre patrimoniu cultural și natural, laolaltă, despre peisaje culturale și dezvoltarea durabilă a acestora, prin utilizarea tuturor resurselor patrimoniale.

– Muzeele au evoluat și în România, dar discuția despre noua definiție a muzeelor nici nu a început. De ce este atât de importantă o definiție, s-ar putea întreba unii, de ce atâta frământare pe acest subiect?

V.Șt.N.: În România nu a existat nicio discuție reală privind noua definiție. Aceasta, oricum, va fi adoptată la Praga. S-a ajuns, deja, la consens în această privință. România va trebui și ea să o recunoască, chiar și fără dezbateri.

Facilitarea modului de administrare al muzeelor

– Cum susține actuala legislație din România activitatea muzeelor și, în realitate, cum s-ar putea reflecta bune politici publice din această zonă a culturii atât în dezvoltarea muzeelor, inclusiv în domeniul cercetării științifice, cât și în creșterea gradului de interes din partea publicului căruia îi sunt destinate aceste instituții?

V.Șt.N.: Legislația pentru muzee e complet depășită. Legea muzeelor a fost bună, atunci când a fost adoptată, în 2003, pe baza unui proiect mai vechi. Legea nu mai răspunde nici provocărilor administrative instituționale actuale, de după aderarea la UE, dar nici atribuțiilor managerilor muzeelor, care sunt stabilite printr-o altă lege. După Adunarea Generală a Consiliului Internațional al Muzeelor (ICOM) de la Praga, care va adopta noua definiție a muzeului, aceasta ar trebui să fie însușită legal, și în România. Sigur, nu e obligatoriu, dar așa ar fi normal. Muzeele din România nu au cum să funcționeze fără să fie conectate, din toate punctele de vedere, rețelei muzeale mondiale și, în primul rând, celei europene. Evident, cea mai mare parte a muzeelor lumii se află în Europa, în ciuda eforturilor Chinei de a construi noi muzee, într-un ritm amețitor. Mai mult decât atât, chiar și acum, muzeele europene sunt vârful de lance al inovării conceptuale și tehnologice în domeniul muzeelor. Revenind: sigur că trebuie pornit de aici, de la Legea muzeelor! Aceasta trebuie inclusă în viitorul Cod al patrimoniului, conducând la facilitarea modului de administrare al muzeelor, pentru că, în acest moment, atât noi, cei care lucrăm în muzee, cât și autoritățile care ne tutelează sau care ne controlează, suntem, oarecum, stânjeniți în activitatea curentă.

Politicile publice nu pot fi reglementate prin legi. Deocamdată, Ministerul Culturii lucrează la un proiect de strategie națională în domeniul culturii care, după ce va fi însușită de ministru, va fi trimisă mai multor ministere spre avizare, și ar trebui să fie adoptată de Guvern. După ce vom avea acea strategie, care ar trebui să fie valabilă pentru 10 ani, Ministerul va trebui să elaboreze niște politici publice dedicate fiecărui domeniu în parte.

Definiția muzeelor ce va fi supusă votului Adunării Generale a Consiliului Internațional al Muzeelor (ICOM):

Muzeul este o instituție permanentă fără scop lucrativ și aflată în serviciul societății, care se consacră cercetării, colecționării, conservării, interpretării și expunerii patrimoniului material și imaterial. Deschis publicului, accesibil și incluziv, el încurajează diversitatea și sustenabilitatea. Muzeele operează și comunică, într-o manieră etică și profesională, cu participarea diverselor comunități. Ele oferă publicului lor experiențe variate, în scopul educării, delectării, reflectării și al împărtășirii cunoștințelor.

Legea nr. 311 din 3 iulie 2003, Articolul 2:

În înțelesul prezentei legi muzeul este instituția de cultură, de drept public sau de drept privat, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societății, care colecționează, conservă, cercetează, restaurează, comunică și expune, în scopul cunoașterii, educării și recreerii, mărturii materiale și spirituale ale existenței și evoluției comunităților umane, precum și ale mediului înconjurător.

 

Interviu realizat de Simona Popescu