Idei în Agora: Minoritatea germană din România în perioada interbelică și în cea comunistă

Minoritatea germană din România în perioada interbelică și în cea comunistă

William Totok în dialog cu Sorin Antohi

20 noiembrie 2018, 18:00 / Casa Filipescu-Cesianu, Calea Victoriei nr. 151

Istoria sașilor și cea a șvabilor de pe teritoriul României de azi au luat practic sfârșit. Numărul celor rămași aici, mereu exagerat din motive identitar-politic-financiare, este desigur foarte mic: la recensământul din 2011, doar 27.019 persoane și-au declarat germana ca limbă maternă. Estimările din 2018 dau cifre diverse, dar toate cele credibile sunt mai mici. La recensământul din 1930 fuseseră 745.421, iar în 1989 (după un lucrativ export al germanilor, în mod paradoxal/simbolic precedat de cel al evreilor) mai erau probabil în jur de 250.000. Sașii au exprimat multă vreme anxietatea extincției lor comunitare cu o sintagmă devenită topos, iar în ultimii treizeci de ani un banal subiect de reportaj: Finis Saxoniae. Pe acest tipar putem construi și ciclul similar despre șvabi: Finis Suabiae. (Și, ca să nu exclud nici populația majoritară din această logică, Finis Romaniae.) O vreme, cele două istorii (pentru a mă rezuma la comunitățile germane mai mari) au fost separate. Cum se știe, sașii (acest nume convențional are propria sa istorie) au venit în Transilvania încă de la jumătatea secolului al XII-lea, pe cînd șvabii au ajuns în Bazinul Carpatic la începutul secolului al XVIII-lea, mai întîi în Maramureș, apoi, în trei valuri succesive și în număr mai mare, în Banat. Dar chiar după ce sașii și șvabii au început să fie gîndiți împreună și să stabilească relații mai consecvente, deosebirile, tensiunile și chiar polemicile dintre ei nu au lipsit. Nici conceptele (și proiectele) exogene, ca Volksdeutsche și minoritatea germană, nu au produs mai multă coeziune. Nici sfîrșitul românesc al celor două comunități germane (și al celor mai mici) nu a adus-o, fiindcă urmașii lor “reîntorși” în fantasmatica Heimat (mai ales în Germania) s-au întors mai curând la o memorie socială etnografică, pre- și proto-națională, încercând de regulă să-și uite întâlnirile ca grup național cu tragica istorie a secolului XX. Cei care vin în concediu prin locurile natale (ale lor ori ale părinților sau bunicilor), numiți informal Sommersachsen (nu am auzit de Sommerschwaben, dar ei există), își delegă unele atribute ale germanității (de la orele de germană și atelierele de artizanat la mâncăruri tradiționale, dansuri și fanfară) actualilor locuitori (români și romi – care cunosc și ei acum, cînd au intrat în fluxul migratoriu global, o versiune “de vară”). A venit deci vremea în care putem vorbi la trecut despre germanii de pe teritoriul României. Au intrat în postistorie. Și nici românii nu se simt prea bine…

William Totok este, alături de Dieter Schlesak, unul dintre cei mai lucizi analiști ai istoriei recente și prezente a germanilor din România. În același timp, el este unul dintre cei mai buni cunoscători ai acelorași perioade din istoria României în ansmablu, pe care o urmărește în detaliu până la zi. Dialogul nostru va aborda în primul rând perioada interbelică și perioada comunistă, concentrându-se pe mai multe aspecte: cultura, politica, literatura, represiunea. Două studii de caz vor fi tratate mai în detaliu: Grupul de Acțiune Banat și Franz Xaver Kappus (timișorean cu o biografie transnațională fascinantă, readus în actualitate la noi printr-un roman al său publicat recent la Editura Muzeului Național al Literaturii Române într-o ediție bilingvă).

***

William Totok (n. 1951), scriitor şi publicist, a debutat în 1970 cu versuri în revista Neue Literatur. Absolvent al Facultăţii de Istorie-Filologie a Universităţii din Timişoara (1973-1979). Cofondator al Grupului de Acţiune Banat – Aktionsgruppe Banat (1972-1975), deţinut politic (1975-1976). A fost profesor de germană şi română, apoi redactor la ziarul Neue Banater Zeitung din Timişoara (1982-1985). Publică poezii, eseuri, cronici, articole şi studii istorice şi politice, în România şi în străinătate. Din 1987 trăieşte ca scriitor şi jurnalist la Berlin şi este corespondent al posturilor de radio Europa Liberă şi Radio France Internationale. A primit Leonce-und-Lena-Förderpreis (1987) şi Premiul Fundaţiei Henning-Kaufmann (1989).

Poezii: Die Vergesellschaftung der Gefühle (Bucureşti, 1980); Freundliche Fremdheit (Timişoara, 1984); Das prompte Eingreifen des Fallmeisters beim Versuch eines Hundes sich eigenmächtig auf die Hinterbeine zu stellen (Mainz, 1987); Eiszeit (Berlin-Ost,1987).

Eseuri şi publicistică: Die Zwänge der Erinnerung. Aufzeichnungen aus Rumänien (Hamburg, 1988); Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole si interviuri 1987-1994 (Iaşi, 1994); Marcel Pauker. Ein Lebenslauf. Jüdisches Schicksal in Rumänien 1896-1938. Mit einer Dokumentation zu Ana Pauker, (ed., Konstanz, 1999); Der revisionistische Diskurs (Konstanz, 2000);

La Editura Polirom a publicat Constrîngerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri (2001; cf. versiunea originală din 1988); Episcopul, Hitler şi Securitatea. Procesul stalinist împotriva „spionilor Vaticanului” din România (2008, împreună cu Elena-Irina Macovei); Între mit şi bagatelizare: despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România (2016). În 2016 a publicat la Ludwigsburg volumul de poezii „…an den Fahnenstangen fault die Wut” (“… pe catarge putrezește mânia”). Mai multe informații la https://www.europalibera.org/author/20511.html.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *