Idei în Agora – Interpretare. Texte, imagini și filosofie

Interpretare. Texte, imagini și filosofie

Sorin Antohi în dialog cu Sorin Alexandrescu

”Orice (auto)biografie își înscrie subiectul într-o meserie, funcții publice, instituții și ceva ´opere´. Ele sunt considerate a-l defini împreună. Este ascunsă însă astfel inevitabila falie dintre ce este, din afară, considerat neapărat adevărat pentru el, și ceea ce acesta simte, dinăuntru, că rămâne astfel ne apărat de indiscreții; un mod derridean de-a declara că nicio existență nu poate fi redusă la un CV. Îl ofer aici, de-aceea, separat.

Importanța interpretării m-a obsedat toată viața, poate pentru că am schimbat lumea în care trăiam de două ori: din România comunistă în Olanda liberă, și din aceasta într-o nouă Românie, liberă în formă, dar alunecoasă și adesea incomprehensibilă. Dar ce este realitatea, aici și dincolo? Cum o deslușesc de mit, himere, sau confuzii? Importanța interpretării ca supraviețuire m-a dus la interogarea ei intelectuală. Cum trec de la înțelegerea oamenilor la cea a textului, apoi a imaginii, dar și înapoi?

Structuralismul practicat prin ´60-´70 a fost un risc asumat în România, atât contra dogmei marxiste, cât și a refugiului ieftin în estetism al unei critici literare și de artă strict mimetice, decenii de-a rândul. În Olanda și Franța, obiectul interpretării în semiotică a fost nu textul sau imaginea, ci sistemul din spatele acestora. Implicarea mea în teoriile franceze – Barthes, Todorov, mai ales Greimas, ca și Eco — a însemnat simultan distanțare de fenomenologie și mai ales de Heidegger, simțit ca pierdut într-o existență ( Dasein) prin nimic concretizată, cu unele excepții de neuitat. Poststructuraliștii francezi, dar și epuizarea semioticii după moartea lui Greimas, m-au smuls totuși din gîndirea sistemică. De la Derrida, Deleuze (mai ales Rhizome, în Mille plateaux), Foucault ori Lyotard, la actuala analiză a figurii (Didi-Huberman, Aumont, Laura Marin în România), conta, din anii ´80 până acum, în interpretare, excepția la sistem, scânteia unui detaliu ireductibil la vreo regulă. Un al treilea moment a fost constituit de poststructuralism și postmodernism, mai ales la americanii și germanii care au readus textul și imaginea în social și în cultural, evitând marxismul rigid, ca și o psihanaliză obsedantă, prin analize sofisticate, dar dincolo de metode unice, predictibile. Diverse interpretive turns și cultural turns au fost semnate de Peter Burke sau de noul istoricism al lui Greenblatt, ori cuplate cu analiza societății de Fredric Jameson, Raymond Williams, sau de antropologul Clifford Geertz, prin interpretări globale ale culturii. The visual culture a intrat în aceeași dezvoltare frenetică prin Tom Mitchell, Nicholas Mirzoeff, Judith Butler, ca și prin studiile despre artă ale lui Arthur Danto, Hans Belting, Hal Foster, Rosalind Krauss etc. Post truth, a lui Matthew d´Ancona (2017) a explodat complet interpretarea. Însuși postmodernismul a fost declarat decedat de Linda Hutcheon în 2002, iar în locul lui a fost propus de Robin van den Acker, în 2017, un metamodernism mulțumit cu note critice la vechile modernisme, fără alte ambiții.

Ce interes poate avea însă urmărirea diferitelor trenduri intelectuale în străinătate, dacă ele sunt ignorate în țară? Pasiunea pentru mișcarea metodologică se leagă de obsesia păstrării unui dialog cultural cu Europa. Noi nu l-am avut prin anii ´60-´70, când eram sincroni, pentru că nu ni s-a permis, dar nu-l avem nici acum, când ni se permite, pentru că nu ne interesează. O economie liberă, deși deficitară, și o viață politică semi-liberă, ne dau iluzia normalității. Fals. Noi nu suntem sincroni cu Europa, pentru că nu știm nici să ne branșăm economia la tehnologia și eficiența lor, nici cultura la modul ei de-a vorbi despre cultură, în ciuda atâtor pictori și cineaști premiați în Occident, dar cvasi-necunoscuți ´acasă´. De altfel, premierea se datorează interpretarii lor de acolo, nu celei de aici. Arta în sine este ca și inexistentă dacă nu este interpretată în limbajul european actual. Noi nu vorbim despre ei pentru că ne lipsește un limbaj teoretic adecvat. Limbajul nostru nu mai este cel al europenilor nici ca probleme, nici ca solutionare a acestora. Dacă așa vom continua, ne va înghiți mediocritatea unui capitalism periferic, ignorat, sau folosit fără scrupule de restul lumii”.

Sorin Alexandrescu

***

Sorin Alexandrescu (n. 1937) este licenţiat în 1959 şi doctor în filologie în 1971, Universitatea din București. Asistent la Facultatea de Litere în 1963 şi lector în 1966. Predă din 1969 la Universitatea din Amsterdam cultură română, semiotică şi filozofie: conferenţiar în 1976 şi profesor în 1980. Colaborează cu A.J.Greimas la Paris (1971-1990). În 2002 devine profesor emerit la Universitatea din Amsterdam si revine la Universitatea din București.

Fondator şi secretar (sau director) la International Journal of Rumanian Studies, Association Internationale d’Etudes Roumaines, Asociaţia olandeză de semiotică şi Institutul de cercetări interdisciplinare ISELK la Universitatea din Amsterdam.

Fondator şi secretar al Asociaţiei pentru drepturile omului din România, Roemenië Comité, şi al revistei acesteia, Roemenië Bulletin (1988-1999).

Curator al expoziţiilor de artă românească Cer şi pământ (Maastricht, 1991) şi Secolul XX (Amstelveen, 1998).

Cursuri la Universităţile din Bucureşti, Iași şi Constanţa din 1990.

Consilier personal pentru cultură şi educaţie al preşedintelui Emil Constantinescu (1998-2000). Fondator şi director al Centrului de excelenţă în studiul imaginii (CESI), Universitatea din Bucureşti, din 2001. Predă aici, în continuare, cursuri despre vizualitate, fotografie, modernitate, ca şi despre semiotică şi hermeneutică în genere.

Autor a peste 25 de cărţi printre care, în România, William Faulkner (1969), Poetică şi stilistică (1973), Paradoxul român (1998), La modernité à l’Est. 13 aperçus sur la littérature roumaine (1999), Privind înapoi, modernitatea (1999), Identitate în ruptură (2000) şi Mircea Eliade, dinspre Portugalia (2006), în Olanda, Roemenië. Verhalen van deze tijd (1988) şi Richard Rorty (1995), iar în Franţa Logique du personnage (1973).

Autor a sute de studii, articole, emisiuni de TV şi radio în Olanda şi România.

A primit 10 premii şi medalii, printre care premiul Uniunii Scriitorilor în 1969 şi ordinul Oranje Nassau din partea reginei Olandei pentru activităţile sale în acea ţară (2002). Pe 25 octombrie 2017 a primit ordinul Coroana României în gradul de Cavaler, semnat de Regele Mihai.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *