Liberalism după Bizanț?
Sorin Antohi în dialog cu Daniel Barbu
”În scrisori din anii 1991-1992, înainte și după prima noastră întâlnire (la Library of Congress), i-am schițat lui Virgil Nemoianu proiectul unei conferințe din care să iasă un volum colectiv pe tema Liberalism după Bizanț? Pe 15 ianuarie 1992, Nemoianu își încheia astfel o descriere destul de avansată a proiectului (până la nume și subteme): “Repet: idee excelentă, temă cheie!” Dar n-a fost să fie. După o vreme, am clasat dosarul, faute de combattants, deși identificasem câțiva colaboratori de clasă, unii dispăruți între timp. Nu am renunțat însă definitiv la temă, mai ales în contextul resurgenței simultane a interesului pentru problematica teologico-politică a Europei de Est și pentru tradiția liberalismului tocquevillian. Pe de o parte, Europa de Est (nu numai Rusia, ci toate țările ortodoxe) părea sortită pe vecie fuziunii dintre puterea spirituală și cea temporală – symphonia, chintesență a unui Bizanț după Bizanț fără sfârșit. Pe de altă parte, liberalismul tocquevillian și exigența statului neutru ca garant al spațiului public neutru, aranjament indispensabil pentru nașterea societății civile și funcționarea democrației. După mai bine de un sfert de secol, aceste chestiuni, pe atunci mai curând teoretice șiexploratorii, au o bibliografie și o experiență trăită de generația prezentă, o istorie vie. Așa că am decis să redeschid discuția, invitându-l pe unul dintre cei mai substanțiali gânditori politici români, Daniel Barbu, care a făcut din chestiunea teologico-politică nucleul oricărei analize a omului, societății și statului” – Sorin Antohi
”Liberalism după Bizanţ? Teoriile dependenţei de cale ne încurajează să examinăm soclul pe care s-au aşezat şi de care poate au fost determinate ori măcar modelate transformările suferite de spaţiul public românesc atât în epoca modernă, cât şi în perioada post-comunistă. Acest soclu este făcut din câteva straturi dense, ce par să fie consubstanţiale şi care se datorează, iniţial, iradierii credinţelor şi formelor culturale de tip bizantin, fiind ulterior solidificate de practicile şi comportamentele sociale generate de lunga stăpânire otomană şi exprimate de o cultură populară definită simultan de o ruralitate persistentă şi de precaritatea şi ineficienţa elitelor. Cum s-au aşezat aşadar pe această bază atât credinţa în primatul drepturilor subiective în raport cu formele de dominaţie exercitate de stat în ultimele două secole, cât şi instituţiile menite să afirme şi să garanteze libertăţile individuale în faţa mecanismelor sociale disciplinare şi uniformizatoare? Textele, ca şi vocabularul esenţial al liberalismului au fost desigur importate, dar ele au fost citite şi investite în practici şi instituţii după reguli de interpretare a căror genealogie, deopotrivă intelectuală şi socială, a rămas complet exterioară gândirii liberale a epocii clasice. Probabil că această incompatibilitate structurală între aparatul conceptual liberal şi dispozitivul etico-social rural cu accente de ascendenţă bizantinootomană, descrisă în mod faimos ca o situaţie în care formele nu sunt ajustate fondului, poate fi încă utilizată ca un model explicativ al unora dintre patologiile spaţiului public românesc de ieri şi de azi” – Daniel Barbu