Idei în Agora: „Domnii doctori și România modernă. Utopie, discurs și reformă instituțională”

Domnii doctori și România modernă. Utopie, discurs și reformă instituțională

Sorin Antohi în dialog cu Octavian Buda

Uzanţa academică cerea, în a doua jumătate a secolului XIX, ca noii membrii primiţi în sânul Societăţii Academice să rostească un discurs de recepţie. Nicolae Kretzulescu, în 1872, vorbea despre acest act cultural ca despre «o datorie admisă în uzul tuturor societăţilor ştiinţifice, ca fiecare membru nou ales să facă o dizertaţie publică». În acest cerc select au intrat şi medici. Victor Babeş, Gheorghe Marinescu, Thoma Ionescu sau Iacob Felix au folosit prilejul respectiv fie pentru a elogia o personalitate marcantă a culturii româneşti sau un important precursor, fie să prezinte aspecte semnificative din domeniul de specialitate pe care l-au ilustrat. Ei au trăit cu conştiinţa că au misiunea de a face o Românie modernă, cu o cultură instituţională solidă şi cu un sistem de valori occidental, au trăit cu imperativul moral al rolului civilizator al ştiinţei şi, în cazul de faţă, al medicinei ca domeniu privilegiat. Preocuparea lor stringentă a fost aceea de a depăşi în ritm accelerat decalajul ştiinţific şi cultural faţă de lumea occidentală şi cu imboldul creării unui reper savant cu croială apuseană la porţile Orientului.

Lumea dintre secolele XIX și XX reprezenta un alt univers, românii de-atunci aveau un alt orizont de aşteptare: erau puși în fața unui nou început și a unui drum pe care erau chemați să‑l parcurgă cu deplină încredere. Vorbim însă de un orizont de aşteptare care, datorită vicisitudinilor secolului XX, s-a transformat într-o aşteptare perpetuă. Problema care a persistat în societatea de la noi a fost constanţa decalajului dintre modernizare şi modernitate. Dacă modernizarea este modul concret de acțiune, atunci modernitatea poate fi înțeleasă ca obiectivul valoric, care presupune asimilarea și respectarea în cunoştinţă de cauză a finalităţii acestui proces istoric. Modernizarea medicală a României secolului XIX pare să fi fost concepută pe principiul unei injecţii terapeutice: un tratament adminstrat dintr-un punct central sau din mai multe puncte, reprezentate de zonele urbane, trebuia să se extindă în timp și să acopere în cele din urmă întreg teritoriul național. Acest deziderat nu este îndeplinit nici astăzi. Iacob Felix radiografiază cu severitate problemele demografice şi sociale de la noi, în anul de graţie 1880: «remediul principal contra depopulării României constă într-o educaţie corectă morală şi fizică a junimii. Prosperitatea unei ţări depinde de cultura locuitorilor ei». Discursurile doctorilor de pe vremuri se pot constitui şi într-o grilă de lectură a unei realități viitoare, imaginează socie­tatea românească aşa cum şi-au dorit-o profesorii de medicină de la noi: o anticipare cu caracter medical şi social care s-a străduit mereu să devină realitate, în pofida inconsistenţelor istoriilor locale.

Octavian Buda (n. 1966 la Bucureşti) este licenţiat al Facultăţii de Medicină a Universităţii „Carol Davila” din Bucureşti (1992) precum şi al Facultăţii de Filozofie a Universităţii Bucureşti (1997). Doctor în Știinţe Medicale. Profesor la Facultatea de Medicină a Universităţii „Carol Davila”, la catedra de Istoria Medicinei. Vicepreşedinte al Societăţii Române de Istoria Medicinei. Între 2015-2017, preşedintele EAHMH — European Association for the History of Medicine and Health, cu sediul la Strasbourg. Predă un curs de Patografie Culturală. Filozofie şi Psihiatrie la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti. Medic primar psihiatru în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, Bucureşti. Bursier al Fundaţiei Volkswagen din Germania, în 1998, la Institutul de Psihiatrie Judiciară al Universităţii Libere din Berlin. Visiting Fellow al Universităţilor Oxford Brookes (2008), Liverpool (2011), Freiburg, Ulm (2012), Köln (2015), Birmingham (2016).

Studii de istoria medicinei, psihiatrie, antropologie culturală, bioetică, între care: “The face of madness in Romania: the origin of psychiatric photography in Eastern Europe”, History of Psychiatry, Cambridge, 2010; vol. 21, 3:278-293; “Black Death at the Outskirts of the Ottoman and Habsburg Empire: The Epidemics in the Phanariot Bucharest” (1711 -1821), în Medicine Within and Between the Habsburg and Ottoman Empires. 18th-19th Centuries, Winkler Verlag, Bochum, 2011. Articole consacrate filozofiei lui Karl Jaspers şi Emil Cioran în revistele Krisis şi Observatorul Cultural. A publicat studii şi recenzii pe teme de interferenţă dintre istoria medicinei şi cultură în revistele Viaţa Medicală, Dilemateca, Cuvântul, Cultura, Istorie şi Civilizaţie, Astra, Observatorul Cultural, Lettre Internationale, Secolul 21. Cărți: Iresponsabilitatea, 2006; Criminalitatea, o istorie medico-legală românească, 2007; O antropologie a marginalului. Psihiatria judiciară românească: 1860-1940, 2007; Despre regenerarea şi… degenerarea unei naţiuni, 2009; România fără anestezie: Discurs medical şi modernitate în vremea lui Carol I, 2013; Medicină socială şi identitate naţională, 2013; Alte capitole de istorie a psihiatriei româneşti, 2014 (în colab.); Scurtă istorie a revanşei, 2016 (în colab.).

Sorin Antohi (n. 1957) este istoric al ideilor, eseist, traducător. A făcut studii de Engleză, Franceză (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași) și Istorie (EHESS, Paris). A predat mai ales la University of Michigan, Ann Arbor; Universitatea din București; Central European University, Budapesta – unde a fost și pro-rector academic, șef de departament, director fondator al Pasts, Inc. Center for Historical Studies; a făcut cercetări, între altele, la institute de studii avansate (Stanford, Berlin, Essen, Viena). A coordonat proiecte și rețele de cercetare, colecții de carte; a fost în conducerea unor instituții, organisme profesionale (între altele, membru în biroul Comitetului Internațional de Științe Istorice), publicații, fundații; a (co)organizat conferințe, seminarii, școli de vară. A ținut conferințe și comunicări în peste treizeci de țări. A publicat cinci volume de autor (unul la Paris), șase de convorbiri (cu: Adrian Marino, Mihai Șora, Alexandru Zub, Moshe Idel, Virgil Nemoianu, Cioran și Luca Pițu), șapte coordonate (unele în colaborare), șase traduse din franceză și engleză (în colaborare cu Mona Antohi), precum și texte de mai mică întindere.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *