Despre interioare de case boierești la începutul epocii moderne

Cu toții ne-am întrebat cum erau interioarele palatelor princiare sau ale caselor boierești, prin ce se distingeau, ce cuprindeau, ce însemnau eleganța, luxul, care erau particularitățile acestora în diferite epoci, cum erau mobilate, ce se întâmpla în spatele spectacolului de lumini ale torțelor care străjuiau fiecare intrare.

Aspectul exterior al reședințelor boierești era agreabil de la distanță, dar, privite de aproape, detaliile lor lăsau mult de dorit, iar finisajul era foarte neglijent, așa că numele de „palate” care li se dădea de obicei era total impropriu, așa cum remarca Stanislass Bellanger: „O duzină de case dintre cincisprezece sau șaisprezece mii au aspectul de palate; ceea ce justifică îndeajuns această îngâmfată pretenție sunt, văzute de la o oarecare distanță, coloanele care le străjuiesc sau le preced, susținând frontoane elegante, acoperite cu basoreliefuri. Dar, când te apropii, nu vei întârzia să recunoști tot ce este exagerat în ele: aceste coloane atât de frumoase și de drepte, de aproape nu sunt decât niște trunchiuri de copac acoperite cu lut albit cu lapte de var, iar acele sculpturi, acele basoreliefuri, sunt niște meschine mulaje făcute din ipsos”. Și alți călători observă aceeași discrepanță între intenția lăudabilă și rezultat. La peste două decenii după Bellanger, în 1858, elvețianul Johann Fridolin Herzog nota în jurnalul său: „Sub denumirea de palate să nu-ți închipui cumva o construcție mare de piatră, ci o clădire mică, drăguță, în formă de pavilion, în mijlocul unei grădini mari împrejmuită cu zid sau cu grilaj. Clădirea are numai un etaj, sau mai bine zis, numai un parter, acoperiș drept de tablă și o terasă; pereții din afară sunt de cele mai multe ori zugrăviți în ulei și împodobiți cu tencuială de ghips, imitând marmora; scara iese în afara frontului, dând întregului o formă potrivită. Ea duce într-un vestibul pe coloane, iar intervalele între acestea sunt umplute cu ghivece de portocali și rodii”, povestește Adrian-Silvan Ionescu în cartea „Moda românească 1790-1850 între Stambul și Paris” (Editura Maiko, București, 2001).

Carol Popp de Szathmari, Interior de casă Calea Victoriei, u/p, 1880 (casa Cleopatrei Trubetzkoi), colecția Artă Plastică, MMB)

Deoarece tapetul nu era cunoscut, (după cum ne spune Mioara Ioniță în articolul „Țara Românească văzută de un elvețian la 1858”, în „Arhiva supliment de istorie a ziarului Cotidianul”, (nr. 7 (50)/26 iulie, 1996, p. 2), unele case aveau aproape toți pereții acoperiți cu fresce cu subiecte galante (beigneuse, nimfe, putti, Diane, pictate în mărime naturală și cu multă măiestrie de artiști italieni. Aceste decoruri îl fac pe locotenentul de dragoni James Edward Alexander să pună pe seama acestor teme bucolice o tendință de libertinaj al doamnelor întâlnite în 1826 în capitala Valahiei. Dacă totuși decorația murală era de factură occidentală, mobilierul, de aceeași proveniență a fost cu mult mai greu integrat. După aproape 100 de ani de la impunerea modelor și obiceiurilor orientale prin venirea fanarioților, era foarte greu să se renunțe la sofale pline de perne ce invitau și impuneau lenevia, pentru scaunele ce păreau rigide și tari, indiferent de stil și oricât de bine ar fi fost tapițate. Lady Elizabeth Craven povestește în „A journey Trough the Crimea to Constantinopole” că la 1786, pe când se afla în vizită la Curtea lui Nicolae Mavrogheni, domnul fanariot de la acea dată, „…seara, la dineul oficial găsesc o sufragerie completă cu mese și scaune pe picioare și un serviciu de argintărie (evident de proveniență englezească, cum constată ea cu mândrie națională) pe care mesenii autohtoni știau să-l folosească”.

Interioarele palatelor domnești și ale marilor boieri erau întotdeauna fastuoase, chiar dacă erau amenajate uneori cu gust discutabil, fiind înzorzonate excesiv, greoaie, tipic oriental. Unul dintre călătorii străini în Țările Române, William Macmichael, observă că în palatal lui Caragea Vodă, unde este primit în audiență în ziua de Bobotează a anului 1818 se afla un covor englezesc (în William Macmichael, ”Journey from Moscow to Constantinopole in the years 1817, 1818”, London, p. 113). Era firesc să fie sensibil la tot ce era produs în țara sa.

În casele boierilor, indiferent de rang și de avere, mobila cea mai importantă rămâne sofaua așezată ca o suprafață continuă, pe trei laturi ale camerei; pentru păstrarea hainelor, a blănurilor și a obiectelor de preț se foloseau cufere de mari dimensiuni în spațiile goale. În ”Lettres sur la Valachie”, François Recordon descria un astfel de interior, îmbogățit de o masă și câteva scaune: „Un fel de pat sau de mare sofa, lată de patru sau cinci picioare, ocupă locul de cinste al sălii; o masă mare, câteva cufere grosolane, în întregime albe, aranjate pe lângă pereți și câteva scaune compun tot mobilierul ce se găsește în această încăpere; ea folosește, în mod obișnuit, de sufragerie și de loc de adunare atunci când este un număr mare de persoane”.

În amintirile sale din copilărie (Amintiri. Ce-am auzit de la alții), Radu Rosetti ne redă imaginea interioarelor însoțită de parfumul epocii. Despre camerele de oaspeți spune că nu erau mai bogat mobilate, ele răspunzând nevoilor limitate ale vizitatorilor care își petreceau întreaga zi tolăniți pe divan: „Era lucru stabilit ca boierii să fie adăpostiți mai mulți într-o odaie, ceea ce era înlesnit prin faptul că mobilarea odăilor era alcătuită aproape exclusiv din așternuturi, adică din paturi de scânduri pe cari se așezau saltele de lână acoperite cu macaturi de cit. La părete se puneau perine de paie, acoperite de cit la feli, pe cari se răzămau perine mai mici, îmbrăcate ca cele de la părete, dar umplute cu lână. O masă sau două obișnuit de lemn de brad văpsit sau lustruit, acoperită cu covor de țară și câteva scaune completau, la începutul veacului trecut, mobilierul unei odăi de musafiri din oricare curte (din Moldova). Paturile erau așezate de-a lungul păreților celor din fața ușii. În acest chip, într-o odaie, să zicem de cinci metri pe fiecare latură, se puteau culca pe paturi, de la șăse până la opt persoane, iar dacă se mai așterneau saltele pe jos, ceea ce se făcea totdeauna în caz de gloată, mai încăpeau încă câteva”. Despre aspectul sărăcăcios și fără stil observat în casa familiei Balș din București, una din cele mai bogate familii boierești din țară, Stanislass Bellanger în ”Le Kéroutza, Voyage en moldo-Valachie”, (Paris, 1846, vol. I) povestește: „Cercetarea mea nu a durat mult. O tapiserie de lână ordinară drapa modest ferestrele; o sobă își deschidea spre dreapta și spre stânga gurile de căldură; un divan lat ocupa extremitatea salonului; câteva scaune, deja vechi, ascundeau prea marea goliciune a pereților de jur împrejur; în rest, o lipsă totală de ornamente, de oglinzi, de tablouri, de console, de sipete, de obiecte fanteziste. Cincinnatus n-ar fi putut locui mai modest. Două încăperi se învecinau cu acest salon.(…) judecând după colecția de narghilele și de ciubuce, una dintre ele trebuia să fie altarul fumătorilor; cealaltă era rezervată flecărelii, adică femeilor. O mobilă destul de elegantă o deosebea pe aceasta de celelalte două. Mese de joc, fotolii de Viena, un mic divan roșu, un covor din Turcia, o lampă Carcel, niște broșuri și reviste franțuzești, jurnale, romane, albume își disputau locul”.

Carol Popp de Szathmari, Portret de femeie în costum oriental 1864-1866, colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, MMB

Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea se făceau comenzi de mobilier în străinătate. Astfel, aflăm de la Nicolae Iorga, din „Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop” că Barbu Știrbey cerea la 1792 „doasprezece scaune cu postav fistichiu (…) și doaă canapele (…) cu asemenea postav fistichiu (…) verde deschis, ca fisticul. Catherine Slatinian și Catherine Philippesko Balsch solicită scaune, fotolii și canapele în 1831 și, rspectiv 1832, iar Constantin Brăiloiu dorea, la 1824, tapet pe care-l numea ”pânză de cea zugrăvită ca o materie”. Exista mobilier european, dar nu era folosit decât în ocazii speciale, la vizitele simandicoase ale unor personalități din străinătate, pentru a li se dovedi că și aici pătrunsese civilizația și pentru ca oaspeții să nu se simtă stingheriți. În mod obișnuit, ele erau un decor de care localnicii se țineau la distanță. Neobișnuința lor este evidentă în memoriile șederii la București, începând din 1831, a pictorului Barabás Miklós care vede în casa Cantacuzino o societate de vreo zece boieri care, deși adoptaseră noua modă a fracului, stăteau turcește pe jos alături de scaune, fumând din ciubuce lungi și ținându-și jobenurile pe cap, precum ișlicele de altădată. Deși era de presupus că la mijlocul secolului al XIX-lea folosința mobilierului apusean se generalizase, James Henry Skeene ne spune, în cartea sa „The Frontier Lands of the Christian and the Turk” despre mirarea căpitanului von Angeli care a văzut în casele cele mai bogate că numai în camerele stăpânilor erau paturi, în rest aflându-se „divanuri umplute cu foi de ciocălăi”. Dacă totuși proprietarul avea oarece simț estetic încât să-și mobileze salonul à la Renaissance sau rococo (cabinete cu intarsii, candelabre de cristal, ceasuri în stil Boule, mese și fotolii din lemn de trandafir lucrate la Viena), asta nu înseamnă că puteau fi și admirate sau folosite cu eficiență din cauza colbului ce părea „că nu mai fusese măturat de cel puțin câteva secole”, ne spune Skeene. Aceste mobile venite în special pe filieră vieneză erau, în general, niște vechituri, demult demodate, pe care nimeni nu le mai cumpăra, dar de care negustorii reușiseră să se descotorosească vânzându-le în Principate, unde păreau noutăți de ultimă oră (ne spune generalul conte Alexandre de Langeron).

Praful din case, ca și frigul, se datorau izolației defectuoase de la uși și ferestre. În timpul iernii încălzirea era asigurată de sobe care, odată cu terminarea combustibilului, nu mai aveau putere de iradiere (așa explică Recordon portul blănurilor de către boieri): „Vara apartamentele sunt pline de praf care intră pe la închieturile ușilor și ferestrelor, pe care iarna sunt obligați să le astupe. Camerele se încălzesc cu ajutorul sobelor de fontă care au mai multe dezavantaje și în special acela de a se răci imediat ce focul s-a stins; în acest fel este suficient să deschizi, câteodată, ușa unei camere pentru ca aerul să înghețe; dar ei se feresc foarte ușor de frig cu ajutorul hainelor de blană (giubele sau binișuri)”. Iluminarea acestor încăperi se făcea cu lumânări de cea mai proastă calitate, lucrate în casă, rău mirositoare, așa cum consemna Radu Rosetti, folosind amintirile rudelor sale.: „Lămpi de oloi nu se vedeau încă decât foarte rar, lumânările de său alcătuiesc aproape unicul mijloc de luminat, atât la țară cât și la oraș. Acele lumânări de său, făcute în fiecare casă, pe lângă că dădeau o lumină din cele mai păcătoase, aveau un miros cât se poate de neplăcut, apoi trebuia să ai grijă să tai, cu un feli de foarfeci numit mucări, mucul carbonizat. Lumânările de stearină erau încă departe de a fi inventate, iar cele de ceară erau prea scumpe, dădeau și ele o lumină destul de slabă și rămâneau rezervate exclusiv pentru ceremoniile religioase cari absorbeau cantități enorme. Bunica, pe masa ei de toaletă, de altmintrelea foarte elegantă, cu accesorii numai de baga și de argint, nu ardea decât lumânări de său, însă în sfeșnice de argint. Mai mulți bătrâni, aducându-și aminte de viața de înainte de Regulamentul Organic mi-au povestit de balurile de la curtea lui Ioniță Sturdza, la cari se ardea în candelabre tot lumânări de său”.

Articol scris de Dr. Maria-Camelia Ene

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *