Orașul modern, al ultimilor două sute de ani, a fost continuu modificat de progresul tehnicii și confortul determinat de aceasta. Una dintre inovațiile mediului urban este aceea a deplasării în interiorul cetății. Iar în orașele mari deplasarea oamenilor a impus probleme tehnice de rezolvat. De viteză și de confort. Utilitate prin scurtarea timpului între destinații și confort prin eliminarea aglomerației și a efortului fizic privind manevrarea vehicului în deplasare. Acesta este în linii mari traseul de la trăsură la automobil. De la carele și carâtele greoaie ale negustorilor locali, la caravanele negustorești care soseau din Balcani cu mărfuri orientale, la droștile venite dinspre Ardeal, și apoi butcile mai greu de strecurat pe drumurile ades impracticabile ale târgurilor noastre, au fost fiecare în parte, pasaje de istorie cotidiană. Locul lor este luat de trăsuri și diligențe silențioase și rezistente aduse prin 
comandă din Austria și Germania, pe tot cuprinsul secolului al XIX-lea.
Pentru uzul personal și plimbări în orașe apar cupeurile, cabrioletele, berlinele și caleștile. Iar pentru serviciul public breasla birjarilor se formează deja la mijlocul secolului al XIX-lea, de când datează și cartierul lor de la marginea Bucureștilor, de pildă. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea se petrec schimbări spectaculoase în vitezele orașului modern, iar undeva, între 1890-1910, își face apariția automobilul. Mai întâi vor face furori tramcarele lui Toma Blându trase de cai și înlocuite relativ repede de transportul mecanizat al tramvaiului electric. Dar, printre birje, cupeuri, trăsuri și tramcare au apărut timid arătări ciudate, fragile, un fel de velociped, dar cu patru roți unde, la început, nu avea loc și a doua persoană. Spre deosebire de celelalte mecanisme de transport, piesa aceasta ciudată prin combinațiile a sute de piese va avea o evoluție explozivă atât prin îmbunătățirea modelelor cât și prin varietatea lor estetică. În orașul românesc automobilul apare timid către 1900-1910, pentru ca în următorul deceniu străzile Bucureștilor să devină un spațiu al afișării prin automobil.
Automobilul va cuceri spațiul public după anii Primului Război Mondial. Primul automobil cu aburi a fost adus la București în anul 1880 de D. Văsescu, un tânăr student la Paris, și avea roțile din cauciuc. Abia peste patru ani Dunlop va inventa cauciucul pneumatic cu cameră care oferea un plus de confort și aderență față de cele cu bandă de cauciuc. Autombilul s-a născut din vechile trăsuri.
Astfel, trăsura numită berlină, deoarece a apărut la finalul secolului al XVII-lea la Berlin, a devenit un automobil cu patru uși și geamuri laterale; cupeul, trăsura închisă cu două locuri, va desemna o mașină cu caroserie scurtă și înaltă; cabrioleta, trăsura londoneză cu două roți și două locuri cu vizitiul stând în spatele pasagerilor, va fi automobilul cabrio, decapotabil cu două locuri. Apoi, cuvântul șofer vine din francezul chauffeur, care înseamnă fochist. În perioada 1888-1898 apar în mica Românie mică primul automobil, un Benz pe benzină de 12 CP, iar apoi un vehicul Oldsmobile, prima mașină americană. Primul automobil cu motor cu ardere internă a circulat în București la 1900 și a fost un Penhard de 15 cai putere adus de la Liège, din Belgia, de Gh.Basil Assan, fiul lui Gh.Assan.
De la o utilizare personală, șic, de retro-glamour pentru cei cu venituri consistente, automobilul devine parte integrantă a orașului, un ceva obișnuit, într-o singură generație. Desigur, până la începutul anilor interbelici erau puține reglementări pentru prima generație de șoferi.
Erau reglementări mai mult tehnice: mașina să aibă două becuri în față și unul în spate; să circule numai pe mâna dreaptă, pe lângă trotuar și nu pe mijlocul străzii pe unde mergeau tramvaiele, birjele și trăsurile, iar mai târziu autobuzele primăriilor; șoferii să frâneze în zona intersecțiilor și în preajma pietonilor, căci nu existau deocamdată zebre pentru traversare. Reglementările capătă o mare diversificare, iar examenul pentru permis este introdus pe parcurs, odată ce numărul participanților la trafic crește semnificativ în anii 1930.
De la trăsură la automobil, undeva între 1848-1948, este o istorie foarte interesantă pentru locuitorul de la oraș. Această istorie a însemnat multe schimbări în viața noastră: scurtarea timpului între destinații, fapt ce a determinat o accelerare a ritmului impus activităților zilnice. 
Apoi a fost modificată vestimentația, mașina – indiferent de modelele pe care le-au creat inginerii, nu permitea accesul rochiilor cu crinolină sau al pălăriilor de vară de mari dimensiuni. Moda s-a modificat, strângându-se pe trup sub presiunea adaptării la noul tip de transport și de loisir în mișcare. Automobilul a schimbat și modurile de petrecere a timpului liber. Sub atracția ajungerii la destinații îndepărtate, în timp scurt și cu maximum de confort, a determinat treptat o dependență de automobil, posesorii lui preferând lungi vilegiaturi și pauze rare. Automobilul este un vehicul închis. Iar cu trecerea timpului s-a închis tot mai mult. Spre deosebire de trăsuri, unde lumea putea fi privită deschis, direct, cu gesturi largi de salut, automobilul a restrâns vizibilitatea și accesul, oferind în schimb siguranță, mai târziu aer condiționat sau căldura atât de căutată în vremea frigului.
Automobilul este primul vehicul care a putut oferi căldură. Apoi, pentru a alunga monotonia drumului lung, a pătruns în automobil radioul. Astăzi, mașina tinde să devină o prelungire anatomică a corpului uman, mulți dintre noi preferind să folosească automobilul chiar și pentru destinații domestice.
Articol de Adrian Majuru