Dacă la greci, teatrul constituia o desăvârșire a religiei, la spanioli devenise o copiere a modelului teatrului francez, idee devenită un simbol al mândriei, în ceea ce privește urbea noastră, ideea înființării unui teatru a fost unul din semnele redeșteptării noastre naționale, un îndemn pentru câștigarea unei libertăți demult râvnite.
De numele marilor personalități care au luptat pentru acest ideal se leagă și această idee de a înființa un teatru, promotori fiind Ion Câmpineanu, Mihail Kogălniceanu și C.A. Rosetti.
Trebuie menționat faptul că din inițiativa Domniței Ralu, fiica cea mică a domnitorului Caragea, în anul 1816 a avut loc prima reprezentație, în limba greacă. Tot de numele acesteia se leagă și prima clădire a unui teatru bucureștean pe locul numit „Cișmeaua Roșie”, realizată în anul 1825 și dispărută în urma unui incediu. Despre acest teatru, scria mai târziu Ion Ghica „S-a zidit la Cişmeaua Roşie un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă şi cu mai multe rânduri de loje, şi a trimes pe Aristia la Paris ca să studieze pe vestitul Talma”.
Despre noua locație a teatrului se cuvine să amintim scrierile istoriografului Bucureștilor, Ionescu-Gion, care afirma că, în jurul anului 1701, Constantin Brâncoveanu dăruiește boierului Pătrașcu Brezoianu un loc domnesc, trecut după aceea în proprietatea filantropului Mitropolit Filaret, unde acesta va realiza un han ce îi purta numele, iar din veniturile acestuia era subvenționat „Orfanotrofiul” adică spitalul și azilul de copii, iar mai târziu, în 1836, a fost cumpărat în vederea realizării noului edificiu.
În aprilie 1836, „Societatea Filarmonica”, o societate culturală înființată de I. H. Rădulescu și Ioan Cîmpineanu – cumpără Hanul Câmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Național și începe colectarea de bani și materiale în vederea dezvoltării acestui scop. Astfel că edificiul teatrului se întindea pe două proprietăți.
Patru ani mai târziu, în 1840, „Obșteasca Adunare” propunea domnitorului Alexandru Ghica (1796-1862) un proiect pentru construcția Teatrului Național, proiect realizabil cu cheltuiala statului. Acesta a fost aprobat la data de 4 iunie 1840.
Domnitorul Gheorghe Bibescu (1804-1873) reia ideea înființării teatrului și aprobă o nouă locație: fostul han Filaret. Locul acestui han a fost ales din mai multe motive, precum: se întindea până la mijlocul Podului Mogoșoaiei (în prezent, Calea Victoriei) și se afla oarecum în centrul orașului. După cutremurul din 1838 hanul suferise pagube importante și trebuia demolat.
Din raportul din 13 august 1843 al comisiei însărcinate cu ridicarea teatrului, rezulta faptul că erau necesari 20.300 de galbeni pentru întreaga construcție a impozantei clădiri. La acea dată nu erau disponibili decât 13.000 de galbeni. Gheorghe Bibescu prin „Înaltă Rezoluție” spune: „Am fi dorit ca acel teatru să se săvârșească cu 13.000 de galbeni” și cerea comisiei să facă economie, dar și acordul în caz de nevoie pentru fonduri suplimentare „din capitolul extraordinar al Visteriei”. Domnitorul Bibescu considera „clădirea Teatrului în orașul Bucureștilor fiind un lucru care privește nu numai la folosul acestui oraș, dar a totului neamului Românesc, prin influența izbăvitoare ce va avea atât asupra bunelor năravuri cât și asupra desăvârșirii limbii Naționale și dezvoltării literaturii Românești”.
În septembrie 1843, comisia contactează trei mari arhitecți din Paris, Viena și München pentru întocmirea unui plan. Pentru aceste planuri s-au plătit următoarele sume: 3.150 lei pentru cel planul franțuzesc, 2.523 lei pentru cel de la Viena și 120 de galbeni pentru cel de la München. În urma analizei, comisia a preferat planul arhitectului C. Roesner din München. Deoarece domnitorul nu a fost pe deplin satisfăcut de acest plan, în anul 1845 au fost depuse noi planuri. A fost preferat planul arhitectului șef al Bucureștilor, catalanul Xavier Villacrosse, iar acest plan a fost validat în 1846 de către austriacul A. Hefft.
Conform unei mărturii a lui Pantazi Ghica, pe locul viitorului Teatru Național se afla, în jurul anului 1830, „o băltoacă mare, verde-neagră, în care orăcăiau broaștele, pe când rațele se bălăceau în șanțurile largi de-a lungul Podului…”.
La finele anului 1847, comisia se modifică din nou, iar din luna mai 1848 încep lucrările la ridicarea teatrului, lucrări întrerupte de evenimentele revoluționare din iunie 1848. După sugrumarea evenimentelor care au dus la această mișcare revoluționară, tipărirea afișelor cu titlul de „Teatru Național”, a fost oprită deoarece termenul era considerat subversiv.
După venirea la tron a domnitorului Barbu Știrbei, în luna august 1849 (1799-1869) se reia documentația pentru finalizarea construcției. În luna ianuarie 1852 s-a raportat domnitorului suma cheltuită în acel moment ridicată la 1.518.675 lei, iar pentru a finaliza mai era necesară suma de 1.039.961 lei. Toate cererile arhitectului Hefft erau aprobate de domnitorul Știrbei. Astfel că, pe parcursul anului 1852 lucrările s-au desfășurat într-un ritm alert, iar la finalul anului, mai exact la data de 31 decembrie 1852 a avut loc inaugurarea teatrului cu numele de „Teatrul cel Mare”, cu piesa „Zoe sau Amantul împrumutat”, primul director fiind Costache Caragiale.
Edificiul, în cea mai mare parte, purta canoanele stilului baroc, avea un parter cu 338 de scaune numerotate, trei rânduri de loji, un elegant foaier cu scări lucrate în marmură de Carrara și o mare galerie, unde accesul studenților și elevilor se realiza în mod gratuit. Sala în totalitate număra 1000 de locuri și era considerată ca fiind a treia în Europa.
După inaugurare, imobilul devenise un etalon nu doar printre bucureșteni, ci, și printre străinii care ne vizitau capitala, astfel că impresiile erau doar de apreciere. Căpitanul austriac Ștefan Dietrich afirma: „clădirea Teatrului Național este foarte frumoasă și poate sta alături de cel mai frumos teatru din Viena”. În anul 1856, renumitul Ferdinand Lassalle (1825-1864) vizita capitala românească, ocazie cu care lăsa posterității o impresionantă descriere a ambianței trăite la teatrul românesc: „La teatru am văzut o piesă românească, şi cu toate că nu am înţeles limba, cu toate acestea nu ne-a scăpat din vedere excelenţa, fineţea şi rotunjimea jocului. Splendoarea sălii şi splendoarea costumelor întrec ce poţi vedea în teatrele germane, afară de Opera din Berlin. Dresda şi alte multe oraşe nu se pot asemăna. Foayer-ul însă întrece chiar cu mult pe cel al Operei din Berlin”.
Un an mai târziu, în 1857, medicul germanul Wilhelm Derblich cu ocazia vizitării Bucureștilor, nota: „dintre clădirile aflătoare pe Podul Mogoşoaiei cel care atrage cel mai mult atenţia asupra sa este noul teatru, clădit pe un teren liber peste drum de „Hotel de Paris”. E o clădire, din punct de vedere arhitectonic, vrednică de văzut, impozantă, clădită de arhitectul vienez Hafft, de pe acoperişul căreia te poţi bucura de o panoramă minunată peste întreg Bucureştii”.
Până în anul 1875 teatrul era cunoscut cu numele de „Teatrul Mare”. Abia din acest an, sub directoratul lui Alexandru Odobescu, apare pe frontispiciul edificiului numele de „Teatru Național”.
În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, în timpul bombardamentelor din 26 august 1944, una din bombele germane a căzut pe Teatrul Național, iar imobilul a fost distrus. După război, Teatrul Național primește lovitura de grație constând în cedarea tuturor bunurilor sale în contul despăgubirilor de război ale țării noastre către Uniunea Sovietică. La data de 12 decembrie 1944 plecau către U.R.S.S. 41 de vagoane încărcate cu bunurile teatrului, iar nenumăratele cereri ulterioare de reconstrucție sunt respinse în totalitate și se dispune demolarea ruinelor rămase.
Terenul pe care cândva a fost clădită această impunatoare clădire a rămas viran până în anul 1990, iar din 2006 a fost construit actualul Hotel Novotel. În amintirea vechii clădiri, a fost realizată o copie a porticului neoclasic de la intrarea în clădirea bombardată, astfel devenind noua intrare în actualul edificiu.
Hotelul, plasat pe Calea Victoriei, la câțiva pași de fostul Palat Regal, cu o capacitate de 258 de camere, cu un design modern, atent la detalii, oferă turiștilor care îi trec pragul o conectare la ambianța românească, o vedere pe renumita Calea Victoriei. Restaurantul, cu un nume sugestiv „Teatro”, oferă oaspeților produse fine, tradiționale, provenite de la ferme rurale, cu o bogată varietate de vinuri cu o proveniență pur românească, alături de bucătăria locală, promite ca fiind unul din cele mai bune localuri bucureștene.
Străbătând peste un secol de existență, fostul Teatru Național este încărcat de istorie, incluzând și împrejurimile sale, unde clădirile existente reflectau diferite etape de dezvoltare arhitectonică. Ne dorim să readucem în amintirea atât a publicului iubitor de istorie, cât și a tinerelor generații, această filă a istoriei bucureștene, care în prezent se continuă cu activitatea modernă a noii locații.
Ionuț Alexandru Banu, muzeograf, Muzeul Municipiului București
Sursă foto: Arhiva Muzeului Municipiului București