Cum dănțuiau boierii și mahalagiii pe la începutul secolului al XIX-lea

Auguste de Henikstein, Boieri de rangul II

Pe la începutul veacului al XIX-lea, boierii dădeau rar baluri particulare în casele lor, după cum își amintește Radu Rosetti, preferându-le pe cele publice. Atunci când totuși se organiza așa ceva, era un eveniment strălucitor, despre care avea să se vorbească multă vreme. Părerile cu privire la eleganța și agilitatea la dans sunt contradictorii. Contele William Wilkinson, invitat de vază la mai toate soarelele și balurile, are doar cuvinte de reproș la adresa stângăciei boierilor, pe care o pune pe seama veșmintelor lungi, largi și greoaie. Sir Robert Ker Porter, un alt personaj de vază, călător în lumea de la Porțile Orientului, este de părere că bărbații sunt grațioși la dans după ce-și lepădau ișlicele și giubelele, rămânând doar într-o vestă roșie sau gri (ilic) peste anteriul colant, strâns la mijloc de splendidele șaluri de Indii. Și Ion Ghica relatează în scrisorile sale, făcând în plus remarca că tinerii țopăiau, pentru comoditate, numai în meși (încălțări ca niște ciorapi trei sferturi din piele), fără papuci. Sir Robert Ker Porter se amuză, însă, de aspectul capului dănțuitorilor, care, fără ișlic, distona cu frumusețea restului costumului și elasticitatea mișcărilor. Era neplăcut să vezi „țeasta rasă, acoperită doar cu o calotă mică roșie (fes) care lăsa evidente urechile clăpăuge și bărbile sau mustățile lungi ce fluturau grotesc în pasul alert al cadrilului sau cotilionului și învârtiturile nebunești ale valsului”, așa după cum povestește în Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babylon. During the Years 1817, 1818, 1819 and 1820 (apărută la Londra în 1822).

Satiră: scenă într-o sală de bal cu patru cupluri care dansează muzica oferită de un violonist francez. 2 aprilie 1817, Gravură colorată

Despre doamne, contele Langeron, plin de admirație, dar și de malițiozitate, consemnează: „Aceste doamne având aptitudini pentru tot ce vor să învețe au ajuns într-un an să danseze de minune, în vreme ce când noi venisem, ele nu știau nici să meargă”. Evident, această malițiozitate era o exagerare venită din partea unui reprezentant al unei forțe de ocupație străină, care se voia civilizatoare. Balurile în case particulare, de care povestesc, se terminau aproape de fiecare dată cu jocuri populare în care se prindeau toți dansatorii, după muzica lăutarilor.

Charles Doussault, Cobzar

La club, însă, se practicau dansurile apusene – quadrillul franțuzesc care era primul pe lista preferințelor, polca, mazurca, ecoseza, valsul etc. – care vor deveni singurele dansuri de societate pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În timpul iernii, în carnaval, balurile erau atracția primă pe lista distracțiilor, mai ales dacă erau și mascate. Persoanele mondene de bună condiție nu dansau în astfel de situații, decât cu mască, din motiv că la „clubul nobil”(unde se țineau de trei ori pe săptămână) în acest sezon putea intra oricine, de orice categorie socială, acoperit de un domino, și astfel se puteau compromite afișându-se cu persoane nedemne de rangul lor, după cum relatează Adrian-Silvan Ionescu în cartea sa, „Balurile din secolul al XIX-lea”.

La mahala, eticheta nu era chiar așa rigidă, iar un bal se putea încropi cu ușurință, pornind de la o lecție de dans, așa cum a avut ocazia să vadă pictorul Charles Doussault în deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, în Mahalaua Stelea din București, acolo unde locuia. În articolul Les rangs et les titres en Valachie, publicat în „L’Illustration” nr. 592 din iulie 1854, Doussault redă imagini cu amănunte cât mai plastice, înșiruind o poveste frumoasă, din care redăm: „Pretextul acestui mic bal la zi fixă era o lecție de dans. Tinerele fete veneau în toalete obișnuite și scurteica era admisă. Un mare divan turcesc, roșu, domnea în mijlocul unei mari încăperi pictată cu imitație de piatră. Patru lumânări de seu se reflectau în oglinzi de fier alb cu fațetele șlefuite, în timp ce un ochi (lampă cu rezervor) cu trei brațe venea să completeze această splendidă iluminație.

Auguste de Henikstein, Interior de cafenea
Dancing the Polka

Mamele, ghemuite în diverse poziții pitorești, discutau familiar pe divan, cu mătăniile în mâini și formau fondul unui tablou a cărui parte însuflețită o constituiau tinerele fete. Orchestra se compunea dintr-un nai și o vioară (…), în timp ce un omuleț slab și ciupit de vărsat se zbuciuma în mijlocul contradansului, împingând pe unul, îndreptând pe altul și scandând fără încetare măsura cu veșnicele cuvinte una, do, trei, patru, cince… și tinerii dansatori, slabi, uscățivi, cum ești la optsprezece ani, cu brațele înțepenite, ținându-se cu mâinile crispate de mânecile hainelor, transpirând cu picături mari, cu sprâncenele încruntate ca oamenii ocupați cu o treabă importantă, făceau échappéurile și assembleurile (figuri de dans) cu o serioasă preocupare, care, în mintea mea îndepărta orice idee de plăcere. Tinerele fete nu păreau să aibă mai multă bucurie și să se abandoneze în această ocupație atât de dragă vârstei tinere în țara noastră (Franța). Cadrilul terminat, Vasilaki (profesorul de dans) căzu pe divan, transpirat tot, aruncând o privire de satisfăcută superioritate către mine, iar orchestra aștepta ordinele lui pentru vals sau mazurcă. Atunci, două (fete) frumoase, brune precum castanele de India, cu ochi mari negri, dulci și arzători au venit să servească răcoritoare dansatorilor”.

Dr. Maria-Camelia Ene

Dansul Cottillion/The Cotillion Dance

Imagini:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *