Crăciunul, această taină mai presus de fire, este cea mai frumoasă dintre sărbătorile creștine. Generatoare de bucurie, nașterea Mântuitorului oferă cea mai bogată revărsare de cântece și poezie, de datini și obiceiuri. Bucureșteanul îl întâmpină acasă sau în biserică, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor. Omul de mahala sau de palat așteptă cu nețărmurită bucurie nașterea Pruncului Iisus.
Sărbătoarea Crăciunului a reprezentat pentru bucureșteni, în toate timpurile, un moment de evlavie, dar mai ales de fericire. Încă din timpul postului, pe care unii îl țineau cu sfințenie, fiecare familie începea pregătirile pentru această mare sărbătoare. Copiii învățau cu mult înainte colindele tradiționale pe care urmau să le cânte, apoi, din casă în casă. Aceștia începeau prin a-și împodobi Steaua, cu care urmau să colinde în nopțile reci ale Crăciunului, pregătindu-și hainele specifice Vicleimului, în funcție de mahalaua în care trăiau. „Bună dimineața la Moș Ajun!” era leitmotivul acestei perioade, repetat cu sârguință de vocile cristaline.
Bradul de Crăciun a fost un element nou pentru populația din spațiul românesc, asimilat sărbătorii Crăciunului. Adus aici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul de Crăciun va împodobi la început casele „nemților”, apoi pe cele ale orășenilor avuți, tentați de asimilări. Treptat, pomul de Crăciun a fost integrat firesc în această sărbătoare, ajungând în toate locuințele și instituțiile bucureștene. Deși unii intelectuali ai vremii, printre care și Petre Ispirescu, au protestat împotriva introducerii de obiceiuri străine, pomul de Crăciun pătrunde în toate instituțiile, devenind centrul atracției. Oricum, locuitorii bătrânului București au adus cu ei tradițiile de unde au venit. Aici s-au așezat valahi, nemți, evrei, armeni, greci, turci, sârbi, bulgari și albanezi, aducând fiecare cultura, tradițiile și obiceiurile din țările lor. Ceea ce-i unește este candela care arde în fiecare credința și iubirea de tradiție, identitatea sufletului românesc. Acestea i-au făcut pe români unici în diversitatea culturală care îi înconjoară.
Colindele răsunau în seara de Ajun pe ulițele Bucureștiului, până la miezul nopții. Onorurile erau făcute de corul Mitropoliei, cel de la Domnița Bălașa și corul Operei Teatrului Național. Cântecele începeau la ora opt seara, primul popas fiind făcut la Palatul Regal. Acolo se așezau în fața scării, începând colindele în fața Majestăților Lor. După ce terminau de colindat, oaspeții erau poftiți „în sala de așteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde erau primiți cu o masă încărcată de covrigi, nuci poleite, mere, prăjituri de multe feluri și diferite daruri de la suverani. De la palat, corurile plecau spre reședința Mitropolitului pentru a-l colinda. O oră mai târziu, Bucureștiul era împânzit de glasuri de copii care, împărțiți în cete de patru-cinci țânci, cântau cu bucurie „Bună dimineața la Moș Ajun!”. Această seară, a Ajunului, se numea „seara cea mare a colindelor”.
La Palatul Regal, în cele trei zile ale Crăciunului, nu se dădea nicio recepție. Se ofereau daruri fiecărui angajat. De la Mareșalul Curții până la valet, toți se bucurau de taina Crăciunului și păstrau cu sfințenie cartea ilustrată semnată de Suveran. Despre acele clipe, despre darul regal primit de fiecare, se vorbea toată vacanța de iarnă.
„Copiii din mahalalele bucureștene, văzuți de artiștii vremii, sunt redați cu piciorușele îngreunate de cizmulițe sau șoșoni, cu paltonașe până la glezne, înfofoliți cu șaluri de lână, cu căciuli de oaie și desăgile pe umeri, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea din văzduh”, ne povestește doamna Lelia Zamani în cartea „Oameni și locuri din vechiul București”. Acești prichindei reușeau să se încălzească cu un ceai cald cu scorțișoară cumpărat din bănuții primiți de la trecători. Ulițele orașului răsunau de cântece de Stea. Se mai umbla și cu Vicleimul sau Irozii. În frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi: Baltazar, Gaspar și Melchior. Veneau apoi Îngerul, Călugărul, Ciobanul și ostașii.
Dascălii bisericilor din enorii mergeau din casă în casă cu Crăciunul, în urma copilului care ținea icoana acoperită de o maramă, cântând troparul și condacul Nașterii Domnului. Avem o descriere din secolul al XVII-lea datorată lui Paul de Alep, însoțitorul patriarhului Macarie în Țara Românească și Moldova (1650-1660). Acesta a fost impresionat de datinile legate de Crăciun, când cetele de copii, cu icoane în mâini, cântau colinde și aduceau urări domnitorului, mitropolitului și marilor dregători, iar lăutarii, purtând făclii aprinse, străbăteau orașul în sunete de tobe și trâmbițe.
În seara de Ajun, orașul era învăluit de muzica clopotelor care sunau falnic sau tânguitor. În scrierile sale, Ion Ghica redă plastic acest aspect: „glasul tânguitor al clopotului de la Sfântul Gheorghe, sunetul jalnic și mândru al Antimului, bătaia rară și falnică a Sfântului Spiridon cel Nou, îngânându-se cu Sărindarul și cu sunetul Clopotului de la Curtea Veche”.
În ziua Crăciunului, din nicio casă de mahala nu lipseau de la masă bucatele tradiționale. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii, după relatările lui D. Caselli în cartea „Crăciunul la diferite popoare”. Crăciunul, în București, cu precădere în anii interbelici, a însemnat și un prilej de neasemuite petreceri, acasă, la rude sau la cârciumă.Odată cu Crăciunul se dădea startul balurilor private sau publice din timpul sezonului de iarnă, când viața mondenă atinge maxima intensitate.
Viața tumultuoasă a Bucureștiului, permanenta legătură cu noul, mirajul apusului îl fac pe bucureștean să accepte, pe lângă valorile creștin-ortodoxe, și tradiții de import, păstrând însă cu sfințenie ceea ce a învățat de la înaintași.
Dr. Maria-Camelia Ene, şef Birou Istorie bucureşteană, MMB
Fotografii din Arhiva Muzeului Municipiului București