Bucureștiul, un oraș curat? Momente din istoria igienei urbane

Gunoiul, înțeles ca deșeu ecologic dar și utilitar, rezultat din procesul de fabricare și de utilizare a bunurilor sau utilităților nu este perceput astăzi ca o provocare critică, o problemă socio-ecologică prioritară pentru administratorii orașelor și nici pentru majoritatea citadinilor. Ascuns sau dezvăluit privirii, gunoiul pe care orașele noastre îl produc ne vorbește despre contrastul dintre aspirațiile europene și realitatea indiferenței. Articolul își propune să construiască un parcurs al condițiilor igienice din capitală din secolul al XVIII-lea și până astăzi. Doar identificând dificultățile recurente în gestionarea igienei publice putem formula soluții pentru un București mai responsabil.

Multă vreme, curățenia capitalei a fost sinonimă cu orânduiala pe care fiecare locuitor se străduia s-o păstreze în limitele curții sale. Începând din secolul al XVIII-lea responsabilitatea va fi împărțită cu autoritățile. De obicei, atunci când grămezile de bălegar ajungeau să împiedice deplasarea caleștilor boierilor sau când mirosul munților de gunoaie devenea insuportabil, maldărele erau relocate pe maidane, pe malurile Dâmboviței sau direct în apele râului, un fel de groapă de gunoi a Bucureștiului. Gunoiul pricinuia o mulțime de neajunsuri capitalei (incendii, inundații sau „boli lipicioase”) iar responsabili de situație se făceau toți bucureștenii, de la cel mai umil mahalagiu la „iluștrii căftăniți”.

Din vremea domnitorului Alexandru Ipsilanti, de curățenia orașului de va ocupa Epistășia Podurilor ajutată de Agie. Mai întâi, autoritățile caută „un loc ferit” în care să mute tabăcariile și măcelăriile de pe malul Dâmboviței, precum și alte activități lucrative, precum: boiangerii, brutării, cârciumi, ș.a. Poruncesc în nenumărate rânduri mahalagiilor să nu mai lase porcii și câinii pe drum, să măture dinaintea casei lor, să rânească în fața prăvăliilor și a curților, să dea zăpada din dreptul casei și să destupe șanțurile. Dar, mai ales, să arunce gunoiul în afara orașului, „la loc depărtat”. Amenințați de amezi usturătoare, înarmați cu mături și lopeți dar fără tragere de inimă, bucureștenii se alătură podarilor și pușcăriașilor, învoindu-se să curățe mizeria o dată pe săptămână. Boierii își trimit robii țigani sau pe chelari.

În perioada Regulamentului Organic, nou-înființata Comisie pentru înfrumusețarea și îndreptarea orașului propune ca toate umblătorile, grajdurile și chioșcurile ce se aflau pe malurile Dâmboviței, precum și morile „să se taie”. Curățenia pe străzile capitalei se făcea de două ori pe săptămână, marțea și joia, când gunoaiele strânse la un loc erau preluate de cele 50 de care închiriate ale primăriei și duse afară din oraș.

La jumătatea secolului al XIX-lea se conturează o primă inițiativă de organizare a poliției sanitare din țara noastră, opera medicului Anastasie Fătu: „Proiectu de Organisarea Policieĭ Sanitarĭa in Romania” (1863). În viziunea doctorului, pentru a asigura sănătatea publică, din nicio „politie” nu trebuie să lipsească: „a) institutele de băi (băi publice); b) așezămintele destinate pentru spălarea pânzeturilor (spălătorii publice); c) locurile pentru gimnastică și d) reteradele și urinatoarele necesare pentru trebuințele publicului, dispuse prin locuri retrase”. În calitate de senator, Fătu îl va ajuta pe doctorul Iacob Felix să promoveze un nou proiect de lege sanitară, care a fost în cele din urmă adoptat de ambele camere în mai 1874.

Opera de modernizare a României din timpul domniei regelui Carol I a presupus, printre altele, eforturi de organizare și reglementare în materie sanitară, intervalul fiind marcat de cele două legi sanitare majore ale României moderne, Legea sanitară din 1874 și „Legea Cantacuzino” din 1910. În această perioadă igiena publică urbană se reliefează prin constraste. Cu cât ne îndepărtăm de arterele importante ale Bucureștiului, aplicarea legislației scade iar rezultate mai consistente se vor observa abia după 1900. În București, apariția multor boli era determinată încă de starea igienică a caselor, de inexistența sau proasta administrare a salubrității publice, frecventa contaminare a apelor, solului și aerului.

„Consiliul de igienă și salubritate publică” al capitalei „priveghea sănătatea publică”, comerțul cu alimente și băuturi, „exercițiul medicinei și al farmaciei” și propunea măsurile necesare pentru îmbunătățirea condițiilor igienice din urbe. Pentru a frâna evoluția epidemiilor, la începutul secolului XX, autoritățile mobilizează personalul în vederea inspectării localurilor publice (birturi, cârciumi, hanuri, băi publice, ateliere, etc.) piețelor publice și chiar a 250 de locuințe private, dispunând evacuarea și, în cazuri extreme, demolarea clădirilor. Administrațiile locale erau obligate să asigure mijloacele necesare „de îndepărtare din raza localității, prin canalizare sau alt sistem igienic, a rămășițelor putrefiabile solide și lichide rezultând din economia umană și animală”.

Deoarece nu beneficiau de rețea de canalizare completă, străzi pavate, toalete publice iar deșeurile menajere continuau să se acumuleze în curțile oamenilor și pe străzi, anumite zone ale orașului (Vitan, Grozăvești, Grant, Măgurele, Cărămidari, Afumați), rămân adevărate focare de infecție.

În perioada interbelică preocupările urbanistice urmăresc organizarea capitalei „în mod rațional”, pentru „a da locuitorilor posibilitatea de a trăi într-un cadru demn și plăcut”.

„Murdalâcul” secolelor precedente, deși sensibil atenuat în centrul orașului, rămâne o constantă. Periferia era încă „o încâlcire de străzi și un haos de mici proprietăți, în care pavarea, iluminarea și canalizarea” erau „absolut imposibile”. Astfel, Bucureștiul devine: „o insulă de lux, de bogăție și de confort, în mijlocul unei zone de sărăcie” și mizerie.
Jumătatea perioadei este marcată de opera primarului lui Dem. I. Dobrescu, când începe occidentalizarea rapidă și sistematică a capitalei dar și apropierea distanțelor între centru și periferie. Înarmat cu o cultură occidentală, primarul își propune să schimbe fața orașului și mentalitatea defetistă. „Am scos din oraș mii de vagoane de gunoaie ancestrale”, lucru pe care îl reușește „prin mobilizarea consiliilor, a funcționarilor, a lucrătorilor și a mașinilor de salubritate”. Își dorea ca bucureșteanul să iubească sincer orașul și să îi permită să devină o metropolă. Însă, pentru împlinirea dezideratului trebuia eradicată murdăria ancestrală, contrucția-șandrama, înghesuiala, meschinăria, ș.a.

După 1935, centrul orașului apare și mai cizelat, cu bulevarde largi și curate, clădiri și monumente impunătoare. Periferia orașului în anii ’30 cunoaște o polarizare internă. Existau cartiere care aminteau de mahalalele Bucureștiului din secolul al XIX-lea, în care „cum se strică timpul, nu se poate pătrunde cu căruțele […] din cauza noroiului ce se face”. Familii numeroase trăiau îngrămădite în locuințe neigienice, „focare de infecție fizică și morală”, în lipsuri cumplite.

În alte cartiere periferice procesele de civilizare și modernizare creaseră condițiile unui trai igienic și confortabil, cu „apă curentă, canalizare, lumină electrică, telefon, încălzire mixtă (sobe cu lemne și cărbuni), cu petrol la bucătărie și boiler electric la baie și bucătărie pentru apă”.

Bucureștiul perioadei comuniste traversează procesul sistematizării generat de industrializarea forțată, de la periferie spre centru. Acomodarea populației venite din satele din extravilanul Bucureștiului, drept forță de muncă pentru noile fabrici și uzine, a necesitat construirea unor ample cartiere muncitorești. Discursul oficial justifica centralizarea locuirii prin ridicarea nivelului de trai al tuturor locuitorilor și înlocuirea „periferiei nevoiașilor, a sărăcimii, cuibul de boli”. Însă, o parte din problemele de igienă ale periferiei au supraviețuit și pe axa verticală, la bloc. Pentru cei veniți din mediul rural, adaptarea la traiul în oraș, la noi condiții de muncă și locuire s-a realizat lent, procesul fiind încetinit de visicitudinile cărora oamenii trebuiau să le facă față. Unele dintre reflexele traiului la țară se transferă la oraș. Se cresc rațe sau gâște pe pășunea comunală a balcoanelor, porumbei în baie, etc.

„După ’80 orașul era un șantier. Nu putea să fie curat pentru că peste noapte dispăreau străzi întregi, sau poate chiar un cartier. Nici nu putea să fie curat în ritmul în care se construia.”

Din perspectiva eforturilor actuale de menținere a igienei urbane, un proiect al „Epocii de Aur” care atrage atenția este obligativitatea colectării, pentru toți cetățenii și instituțiile din România. Practica a fost instituită prin „Decretul 465/1979 privind recuperarea şi valorificarea resurselor materiale refolosibile, utilizarea şi circulaţia ambalajelor”. Nu corespundea unei preocupări pentru ecologie ci însoțea politica de economisire a resurselor. Procesul de colectare trebuia să asigure în doar câțiva ani 40% dintre materiile prime utilizate în industrie.

Cei 3 R, „Recuperare, Recondiţionare, Refolosire” au rămas în mintea tuturor celor care au fost elevi în anii ’80. Clasele aveau «plan» de colectare, iar elevii erau obligați să aducă la şcoală, trimestrial, plante medicinale şi materiale reciclabile. Materialele adunate la administrația școlii se transportau apoi la centrele de colectare, iar banii strânși din valorificarea sticlelor, borcanelor și a maculaturii intrau în contul “Consiliului Pionerilor”, fiind utilizați premii sau achiziții. Decretul mai prevedea predarea ambalajelor unor mărfuri la unitățile de desfacere (alimentare), prețul lor fiind scăzut din valoarea produsului. Astfel, coada la alimentară era agrementată mai tot timpul cu sarsanale pline cu sticle și borcane goale.

În teorie, economisirea resurselor, energiei, descurajarea risipei nu erau deprinderi negative. În practică, pentru generația părinților noștri, introducerea obligativității colectării materialelor refolosibile într-un context al lipsurilor extreme, a creat o asociere negativă cu reverberații până astăzi.

Observăm cum, o bază legislativă solidă, determinarea unor actanți (medici, oameni politici), concursul locuitorilor la eradicarea sau instituirea unor practici de igienă publică, au izolat treptat spectacolul mizeriei în afara limitelor orașului, în spații dedicate. Următorul pas pe harta viitorului capitalei este conștientizarea ubicuității deșeurilor, chiar dacă ascunse simțurilor noastre, realitate care impune activarea „spiritului colectiv”, în vederea diminuării efectelor poluării.

Astăzi, provocările vizează mai puțin igiena spațiului public, cât poluarea provocată de managementul deficitar al deșeurilor. Pe harta reciclării, procentele variază de la 2% (sectorul 4 și 5) la 20% (sectorul 6), cifre care reflectă nivelul de informare și implicare al populației, coroborate lipsei infrastructurii sau responsabilizării industriei.
Din cele 75 de mii de tone de deșeuri menajere pe care le produce lunar, Bucureștiul reciclează doar 10%, în condițiile în care ținta de reciclare asumată de România, ca membră UE, este de 50%. Restul ajunge la groapa de gunoi. Deoarece depozitul Vidra este aproape suprasaturat, iar pe teritoriul Bucureștiului și în Ilfov nu există niciun fel de instalație autorizată, capabilă să preia asemenea cantități, capitala riscă o criză majoră a gunoiului. Cauzele nivelului scăzut de reciclare sunt lipsa unei infrastructuri care să faciliteze colectarea separată a deșeurilor, lipsa de informare referitor la regulile de colectare cât și lipsa de implicare a populației. Până când vom beneficia de un plan de reciclare bine pus la punct iar soluțiile vor fi adoptate de comunitate, fiecare citadin trebui să acționeze la nivel individual. De asemenea, extrem de utile sunt proiectele comunitare de conștientizare și educare a populației, prezența facilitatorilor în instituții de învățământ sau în contexte publice de maximă vizibilitate. Astfel, se poate obține o masă critică pentru eradicarea „obstacolelor în calea desăvârșirii capitalei”.

Articol scris de dr. Alexandra Rusu, muzeograf, Casa Filipescu-Cesianu – Muzeul Municipiului București

Surse imagini:

Figura 1: Amedeo Preziosi, Pod peste Dâmbovița, 1869, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Preziosi_-_D%C3%A2mbovita,_Bucharest.jpg
Figura 2: Franz Duschek, Strada Șelari, 1870, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Duschek_-_str._%C5%9Felari,_1870.jpg
Figura 3: Nicolae Ionescu, Gospodărie săracă de mahala, https://anonimus.ro/2016/06/adevarul-despre-micul-paris-fotografii/
Figura 4: Nicolae Ionescu, Piața Palatului, 1935, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Ionescu_-_Cl%C4%83direa_High_Life,_1935.jpg
Figura 5: Căutători de gunoaie în „Valea Plângerii”, https://anonimus.ro/2016/06/adevarul-despre-micul-paris-fotografii/
Figura 6:  Blocuri noi pe Șoseaua Giurgiului, 1963, fotografie din patrimoniul Muzeului Municipiului București, „Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice”.
Figura 7: Satul de la poalele Sun Plaza- Andrei Bârsan https://www.facebook.com/bucurestiulmeudrag/photos/984723058260250