Animalul de companie la români

Istoria animalului de companie este legată de viața urbană. În societatea românească urbană de la începutul secolului al XIX-lea aflăm primele mărturii despre animale exotice aduse pe filieră otomană și care variau timpul liber și lipsit de griji al boierimii noastre. Erau preferate în special păsări exotice pentru întinsele grădini ale reședințelor boierești. Familia Șuțu a avut o astfel de grădină în jurul palatului lor, cu multe păsări exotice, de la papagali și lebede până la păuni, către anul 1900.

În afara orașului, dar ca o extensie a vieții urbane, s-a impus apetența bărbaților pentru câini de vânătoare sau diverși câini de talie mare. Considerăm că acest animal de companie era prezent încă din evul mediu în zona clasei boierești. Dar au existat și ciudățenii precum excentricitatea lui Vodă Mavrogheni de a fi plimbat cu sania trasă de cerbi, anume dresați, după cum îl putem vedea într-o litografie de epocă (finalul secolului al XVIII-lea).

Apoi, la marginea societății, avem țiganii nomazi, care dresau animale crescute de mici precum urșii, și pe care-i plimbau prin târguri și iarmaroace. Îi plimbau fie pentru spectacole ad hoc, fie pentru activități terapeutice rudimentare, precum îndreptarea spatelui realizată prin greutatea ursului, care călca spinartea celui aflat în suferință. Apar curând menajeriile, prezentarea ambulantă, de la un târg la altul, a animalelor exotice de mărimi mici și medii. Astfel de menajerii au fost în orașele românești inclusiv în perioada interbelică, grădinile zoologice înființând după 1947. Tot în zona spectacularului avem și maimuțele plimbate prin oraș de țigani nomazi și puse să facă tumbe contra unui preț. Dar, curând după 1900, apar spectacolele cu dresuri de animale, care însoțeau trupele străine de circari, lucru petrecut până dincolo de 1945.

Revenind la animalul de companie, care-l însoțea pe stăpânul său o bună parte a vieții, după 1830 se impune treptat moda animalelor de talie mică, pisici și câini, care însoțesc de obicei lumea feminină sau pe aceea a copiilor. Apoi, chiar și pentru femei, câinele de talie mare devine un tovarăș de promenadă, către 1900. Tot pentru începutul secolului XX avem și proverbiala în epocă, pasiune a doctorului Nicolae Minovici, pentru câinii de rasă, având la vila sa de la șosea, o adevărată colecție de astfel de câini, care-i păzeau vila. Aceasta deoarece el locuia într-un apartament al Societății „Salvarea”, unde și lucra o bună parte a zilei. Dar ferma de la Băneasa, care înconjura vila doctorului Minovici mai însemna și o crescătorie de păsări de rasă, cu precădere cocoși și găini de prin toată Europa. Dar însoțitorul care-l va cuceri pe Minovici va fi cățelușul numit „Goliat”, găsit de doctor abandonat pe stradă în timp ce se plimba la Șosea. Adoptat imediat, „Goliat” l-a însoțit pe medic atât în cazul vizitelor protocolare, cât și atunci când trebuia să facă o vizită medicală. „Goliat” îl însoțea pe doctor pretutindeni. Se întâmpla în anii 1930.

Anii de după primul război mondial au mai adus ceva nou. Înființarea multor societăți de protecție a animalelor domestice și a animalelor de companie. Deși erau un rezultat al vieții urbane, aceste societăți și-au extins câmpul de activitate mai ales în zona rurală.

Avem o astfel de societate de protecție a animalelor la nivel național, care l-a primit ca membru și pe dr. Mina Minovici, și care prin activitatea sa științifică sau cursurile de popularizare susținute, a reușit să sprijine activitatea societății în zone populare foarte largi. Pentru prima dată existau obiective ferme de protejare a animalelor domestice între care interzicerea sacrificării lor pe stradă sau abandonării lor prin înfometare sau alungare; îngrijirea animalelor bolnave și pedepsirea celor care distrugeau mediul lor de viață. Se intervenea și cu obiective clare privind conservarea mediului sălbatic sau domestic, după cum se poate observa pe lista angajamentelor prezentate pe cartea de membru al unei astfel de societăți interbelice.

În anii perioadei comuniste, 1948-1989, prezența animalului de companie era fie un apanaj al nomenclaturii, fie numai o necesitate de siguranță pentru aceia care locuiau la curte. După eliminarea restricțiilor de acest fel, după 1989, a fost readusă în viața omului opțiunea de a îngriji un animal de companie, iar oferta este de-a dreptul explozivă: de la porcușori de Guineea și veverițe canadiene până la toate încrucișările posibile între rase de câini și pisici.

Articol de Adrian Majuru

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *