„Brâncoveanu: predania continuă” era titlul conferinței pe care vă pregăteați să o susțineți la Palatul Suțu în martie 2020, înainte de declanșarea pandemiei. Anunțam atunci reprogramarea ei. Iată că evenimentul s-a produs după trei ani. Cum a evoluat în cei 3 ani conținutul prelegerii?
Augustin Ioan: Cred că unele dintre ipotezele de atunci sunt ceva mai clar conturate, iar altele au căpătat nu atât surdină, cât – reale părându-mi pe mai departe – s-au dovedit a fi nu atât de relevante în geometria ansamblului. Circulația modelelor în spațiul dintre nordul Italiei și Valahia continuă să reprezinte miza întregii povești, pentru că nu este doar comercială, ci are și mize politice.
Cum s-a reflectat, de-a lungul vremii, arta și arhitectura brâncovenească în arhitectura românească?
A.I.: După episodul neoclasic, a revenit în forță deodată cu eforturile de construcție națională de la finele secolului al XIX-lea. Dinastia întemeiată de Carol I a fost atașată de figura voievodului și, pe rând, Carol I, Regina Maria și Carol II și-au afirmat, implicit și explicit, înscrierea culturală în descendența basarab-cantacuzină, culminând cu ultimul citat, care se va fi dorit chiar un nou Brâncoveanu. În sensul ctitoririi și al sintezei estetice, chiar a fost. Apoi, predania domnitorului venea și cu un sens etic, nu doar estetic; pe acesta din urmă îl vor fi avut și alte eforturi domnești, precum cel al lui Ștefan cel Mare, sau Petru Rareș. Iar sensul etic, jertfa, va fi emulat sinteza neo-bizantină până la a fi considerată ea Tradiția prin excelență. În orice caz, mulți dintre arhitecții care au făcut arhitectură cu specific național după 1918 (neoromânesc 2.0).
De ce a fost atât de atașantă tradiția vernaculară, încât să fie spontan adoptată și, apoi, să devină genă recesivă a arhitecturii și artelor sacre din Țara Românească, iar, mai apoi, din România de după unirile succesive?
A.I.: Discuția poate fi nesfârșită. În cazul tradiției brâncovenești, arta aulică este cea care a iradiat către arhitectura vernaculară; dar arta aulică, această sinteză neo-bizantină cu străluciri nord-italiene, a crescut ca scară, ca simbolică și ca tehnici edificatorii pornind cumva de la canvasul vernacular, fond de care s-a desprins ca nouă formă, mai vizibilă și mai semnificativă.
Tradiția vernaculară păstrează moștenirea brâncovenească în locuințe din unele zone ale țării. Dar în ce fel?
A.I.: Am văzut ca fiind active încă tehnicile de construire cu asize de cărămidă, dar, în loc de rândurile de piatră, acum e la modă BCA. Am întrebat meșterii de ce fac acest tip de zidărie și mi-au răspuns cu clasicul „Așa am apucat!”. Apoi, pridvoarele și arcele trilobate ale acestora. Am spus în conferință: chiar și sediul PCR din Râmnicu-Vâlcea are, în partea de sus a turnului de birouri, un foișor brâncovenesc. Dacă nu este, cumva, acolo, o referință directă la Florența, de unde au venit și la Hurezi colonadele (la ele acasă alternate cu discuri de ceramică; apropo de acestea, le regăsim și în pridvorul casei domnești a Mănăstirii Sinaia, edificată sub Carol I).
Ați prezentat la conferință și volumul „Piatra din capul unghiului: Arhitectură sacră de la Brâncoveanu până astăzi”, lansat tot acum trei ani, în trei capitole: unul despre tradiția cantacuzin-brâncovenească, unul despre istoria arhitecturii religioase ortodoxe în secolul al XX-lea și un altul despre retrofuturism.
A.I.: Nu am apucat să o prezint explicit, dar am făcut referire la ea, pentru că începe chiar cu explicarea unora dintre argumentele conferinței. Cartea asta a avut ghinion, apărând într-o perioadă de boală și operații succesive, apoi pandemie. Nu știu câtă audiență va fi avut, deși completează câteva goluri din istoria lăcașurilor de cult ortodox autohtone.
Dar, între timp, am mai scos o antologie, de data asta a interviurilor răspândite în reviste (nu și cele online, care, în pandemie, au fost mult mai multe decât toate cele date anterior). Se cheamă „Loc în dialog” și a apărut tot la Paideia, editura unde am publicat aproape toate cărțile mele, din 1999 încoace. Cu această carte, închei seria antologiilor (am făcut și una a textelor poetice, în 2018; se cheamă „Praf&Pulbere” și a apărut, în format digital, la editura www.liternet.ro ) și musai trebuie să trec la studii noi-nouțe. Am în minte o construcție virtuală care să conțină principiile toate ale acestei predanii brâncovenești, de pildă. De asemenea, amân o carte cerută tot de Paideia, o erminie a arhitecturii ortodoxe astăzi; va fi, probabil, ceva mult mai modest, adică o explicare a proiectelor făcute de mine însumi, cu randări virtuale, întrucât proiectele sunt sensibil diferite de ceea ce a ieșit.
Interviu realizat de Simona Popescu