Târgurile de vechituri prezente astăzi în mai toate capitalele lumii sunt considerate a fi reminescențe ale piețelor publice din Antichitate. Ele fac parte din textura comunității, „se dezvoltă în jurul unor relații multicatenare, care împletesc genul, etnia, clasa și rudenia, precum și rolul economic”. Se situează totodată în mediul cultural mai larg al valorilor și normelor sociale, fiind o arenă în care diverși oameni sau grupuri interacționează și negociază identități.
Orice discurs referitor la târgurile de vechituri evocă imagini ale haosului, mulțimi de oameni în căutare de chilipiruri printre grămezi de obiecte, de cele mai multe ori marfă second-hand. Diversitatea definește atât gama de obiecte dar și actanții, oameni provenind din toate mediile sociale, profesionale sau de diferite etnii. Acest „muzeu improvizat al culturii materiale este construit de oamenii care îl frecventează, de obiectele comercializate, care la rândul lor ajută la construirea identității celor implicați”.
Târgurile de vechituri oferă o multitudine de oportunități pentru cei implicați în arena comerțului, reprezentând și o formă de adaptare economică. Pentru vânzători sunt locuri în care își câștigă traiul, își completează veniturile sau își extind rețeaua socială. Citadinii le caută pentru garanția unor produse ieftine, pentru că au posibilitatea să negocieze și mai ales pentru componenta de socializare, redescoperind astfel „fața umană” a comerțului. Mulți caută adrenalina: „vânătorii de comori”.
Strategiile de vânzare sunt acțiuni planificate pe care comercianții le dezvoltă pentru a-și asigura situarea economică și socială în târgurile de vechituri. Unii dintre aceștia dedică mult timp identificării și cercetării articolelor pentru a recunoaște mărfurile comercializabile, dar mai ales pentru a evita evaluarea greșită a unui articol pe care intenționează să-l vândă.
În afară de persuasiune, vânzătorii mai folosesc o serie de metode creative pentru a atrage atenția clienților: fredonează melodii, își promovează marfa în rime, se preocupă de estetica prezentării obiectelor, dansează, oferă cadouri sau atrag clienții în conversații nesfârșite.
Schimbul economic se întrepătrunde cu cel social, venind în întâmpinarea nevoii umane de interacţiune socială şi comunicare. Chiar dacă din atmosfera generală a târgurilor de vechituri se desprinde un sentiment de identitate comună, se pot observa modele subtile de organizare care delimitează grupuri. Comercianții tind să se grupeze în funcție de categoria din care fac parte pentru a-și consolida rețelele socio-economice. De asemenea, etnia și mediul cultural al vânzătorilor compun modele în topografia locului.
Motivațiile consumatorilor de a participa în arena comercială sunt diferite însă experiența propriu-zisă urmează trei acțiuni: de căutare, negociere și socializare. Între vânzători și cumpărători se dezvoltă relații personalizate, mai ales dacă clienții frecventează același furnizor. Unii vânzători împărtășesc cu entuziasm istoriile din spatele obiectelor, ritual care nu face parte mereu din strategia de vânzare, ci poate fi asociat pasiunii cu care aceștia își desfășoară activitatea. Poveștile sunt cele care separă experiența din târgurile de vechituri de cea din centrele comerciale, deoarece ajută clienții să formeze o relație emoțională cu obiectele pe care le cumpără. „Putem vorbi de o simbioză om – obiect: omul atribuie și schimbă semnificațiile obiectelor iar obiectele, prin semnificațiile atribuite de către aceștia, devin valoaroase”.
Negocierea este atât o activitate economică, cât și una socială, în care experiența actorilor joacă un rol fundamental. Consumatorii cu experiență, cum ar fi colecționarii, negociază cu seriozitate, foloseasc argumente raționale și logice pentru a-l determina pe vânzător să reducă prețul, recunoscând calitățile obiectului vizat, dar insistând asupra defectelor acestuia. În timp, clienții dezvoltă încredere în vânzătorii de la care achiziționează articole frecvent, înțeleg când le este oferit un preț rezonabil și nu mai negociază.
În contextul economiei urbane actuale târgurile de vechituri sunt considerate arhaice. Cu toate acestea, funcționează cu succes dezvoltând structuri proprii de cooperare, reciprocitate și rețele sociale care nu se regăsesc în economia formală.
În București se desfășoară câteva târguri de vechituri consacrate precum târgul Valea Cascadelor, târgul de la Filaret sau târgul Vitan. Dintre acestea, Valea Cascadelor atrage cei mai mulți vizitatori.
Târgul Valea Cascadelor este un târg de vechituri în aer liber situat la intersecția dintre bulevardul Timișoara și strada Valea Cascadelor, la granița între cartierele Militari și Drumul Taberei, deschis 3 zile pe săptămână (joi, sâmbătă și duminică). În cei aproximativ 10.000 m² sunt dispuse tarabe, coșmelii, o bodegă cu un grătar uriaș ca loc de popas și „magazine pe pătură”, formând structura labirintului prin care se perindă mulțimi de oameni în toate direcțiile.
Ca să pornești în căutare de chilipiruri sau de „comori” plătești 3 lei. Târgul își deschide porțile dis-de-dimineață iar semnalul de strângere se dă după prânz, când încep ofertele: „Totul la un leu, totul la un leu!” Spațiile destinate comerțului diferă în funcție de facilități, de la cele cu parcare (35 Ron/zi- 150Ron/lună), masă (15 Ron/zi-150Ron/lună), dulap (15 Ron zi/ 150 Ron lună) până la o fâșie de pământ peste care se aruncă o pătură. Vânzătorii ambulanți, treziți cu noaptea-n cap, trag după ei geamantane sau cărucioare, iar angrosiștii și „bișnițarii” vin cu autoturisme ticsite cu produse. Marfa „răsare” pe mese, pe capote, în portbagaje deschise, este agățată pe umerașe sau clădită în grămezi pe pături, interval de organizare în care începe socializarea cu vecinii comercianți. Vânzătorii închiriază spații în primul rând pentru a comercializa bunuri, dar formează și o țesătură socială pe care clienții trebuie să o navigheze. Dincolo de companie și comunitate, unii vânzători prosperă datorită capacității de a-și împărtăși poveștile și de a-și reafirma identitățile. Atmosfera locului nu lasă să se înțeleagă faptul că unii comercianți au un profit anual de ordinul zecilor de mii de euro.
Clienții apar în număr mai mare între orele 10 și 13, când se formează coadă la casa de bilete și tot în număr mai mare se adună vara sau în prag de sărbători. În această economie alternativă, imersivă, apropierea dintre vânzător, client și obiect promovează un sentiment de autenticitate și apreciere diminuată în cultura de consum contemporană.
În momentul în care treci pragul târgului de vechituri toate simțurile îți sunt asaltate, de culori și texturi diferite, de strigăte, acorduri de manele și muzică cvasi-populară dar mai ales de mirosul de grătar răspândit în rotocoale de fum. În funcție de anotimp, micii sunt stropiți cu bere sau tuică și vin fiert. Fluxurile de oameni se îndreaptă în toate direcțiile și se întrepătrund ca într-un imens furnicar: „hipsteri care sunt în căutare de articole și accesorii trendy […] bătrâni care vor să găsească un ac pentru pick-upul defect”, părinți purtând cu ei copii în căutare de jucării ieftine, meșteri siguri că vor găsi unealta potrivită, anticari deghizați în gură-cască, ș.a.
Un inventar al produselor este imposibil. Dacă te-ai încumeta să legi toate șiragurile de perle din plastic amestecate în grămezi ca spaghetele cu siguranță firul rezultat ar face înconjurul lumii. Iată, totuși, câteva articole care se pot găsi în târg: îmbrăcăminte, încălțăminte, bijuterii, cosmetice, articole pentru casă, telefoane mobile, tablete, laptopuri, monitoare, scule și accesorii, cărți, reviste și ziare vechi, ceasuri, instrumente și mașini de scris, instrumente muzicale, articole de anticariat, biciclete, bastoane, sifoane, cântare, alambice pentru țuică, radiouri vechi, bilete de avion, diplome de bacalaureat, lămpașe de miner, mașini de tocat carne ruginite, fiare de călcat cu cărbuni, telefoane de bachelită, ș.a. De asemenea, în plimbarea prin târg poți reconstitui vizual istoriile unor tehnici și tehnologii.
Bișnițarii vânează „combinații tari”. Așezați pe scaune pliante, măsoară cu priviri agere clientela pentru a descifra urme ale statutului, interesul pentru anumite categorii de obiecte, situând-o astfel într-o marjă de preț. Ceea ce aspectul nu trădează se dezvăluie prin conversație, prin câteva cuvinte abil plasate.
Reclamele strigate obsesiv, unele în rime, concurează cu fundalul muzical iar veselia trezită de asocierile amuzante întrerupe monotonia negoțului: „instalaţii pentru Crăciun, să vă impodobiți bradul frumos, 1 leu astea care nu merg, 4 lei dacă vrei să-ți lumineze bradul frumos”, „am femei gonflabile, femei cu mustaţă, femei care nu vor bani”, „ia covrigul neamule; și bogatul și săracul ia covrigul de la băiatu”. Totodată, ele denotă dimensiunea carnavalescă (expresivă și festivă) a târgului, o sărbătoare a vieții în care ordinea socială este temporar suspendată iar actorii pot îmbrățisa diferite scenarii și măști.
În acest „oraș condensat”, cu propriile sale legi (mai ales nescrise) și norme sociale nimic/nimeni nu este ceea ce pare a fi, mai ales că în târg umblă vestea că unii comercianți sunt polițiști sub acoperire care închiriază tarabe cu săptămânile pentru a pândi hoții: hoți de telefoane, biciclete, ș.a. Binențeles, hoții nu își vând ei înșiși marfa ci au tăinuitori care o poziționează strategic pe un colț de pătură, într-un spațiu liminal care, în funcție de context, aparține sau nu proprietarului păturii. Identitatea, atât a vânzătorului cât și a obiectelor poate fi declinată pentru a servi scopului principal: profitul. Vânzătorii se transformă adesea în povestitori și interpreți, dezvoltând tehnici de persuasiune narativă pentru a atrage clienții.
Au șansa de a interpreta dramatizările preferate ale vieții lor, ritualuri prin care modifică, cu fiecare client, imaginea de sine sau mitologia personală. În limitele tarabei sale, un simplu vânzător poate poza în colecționar expert, meșter, vânător de comori, ș.a. Tot în perimetrul târgului, un colecționar cu vaste cunoștințe despre interesele sale de nișă se simte validat prin interacțiunea cu un public larg.
Prin mimetism, cumpărătorii țes și ei povești, îmbracă haina umilă a săracului (de multe ori nu doar în chip de metaforă), strategii pe care vânzătorii sunt nevoiți să le descifreze. Reproducem un fragment dintr-o negociere, între doi vânzători „în floarea vârstei” și un mușteriu la vârsta pensionării: „Vânzător 1: Dacă nu era bun, nu țineam la preț, eu ți-o zic sincer. Vânzător 2: Lasă-l, că-i bătrân! Dă-i-l! Vânzător 1: Și ce dacă-i bătrân? Ăștia te arde!”
Situațiile escaladează repede, o conversație scurtă poate lega prietenii de-o viață sau poate genera un conflict, o negociere se poate încheia prietenos (Vânzător: „Să mi-i dai cu mână bună ca să-mi fac safteaua” Cumpărător: „Ți-i dau, și cu suflet curat, și cu mână bună”) sau cu invective.
Mulți locuitori ai capitalei frecventează târgul stimulați de nostalgia altor vremuri, cu repertoriul lor de obiecte, atrași de mirajul produselor „vintage” sau al celor second-hand aduse din Occident. Asocierea bunurilor cu Europa modernă le face dezirabile, mai ales când „pe piață găsești doar turcisme și chinezării”. Pentru cumpărătorii fideli, comercianții aduc mereu câte ceva nou, sau chiar produse la cerere care sunt astfel reintroduse în circuitul de schimb. Semnificații lor inițiale se șterg, la fel și valoarea atribuită. Vânzătorii și cumpărătorii le atribuie alte semnificații și o altă valoare (economică și simbolică). Valea Cascadelor devine astfel un „muzeu improvizat care arhivează istorii personale, dar și o istorie comună, prin memoria obiectelor ca oglindă a timpului”.
Alexandra Rusu, muzeograf, Secția de Antropologie Urbană, Muzeul Municipiului București
În imagini: Târgul de vechituri Valea Cascadelor. Arhiva personală