Expoziția „Natură moartă, natură vie – Capodopere din Colecția Pinacotecii Municipiului București” prezintă 62 de lucrări importante din colecțiile noastre și este esențial de semnalat că Muzeul Municipiului București deține un patrimoniu foarte bogat și valoros, pe care dorește să-l valorifice în viitor în expoziții de anvergură și se pregătește pentru organizarea unei mari galerii de artă în Palatul Dacia-România. Clădirea a fost preluată de curând de către muzeu, chiar în acest scop.
Până la amenajarea noului sediu al Pinacotecii, expozițiile acesteia sunt organizate deocamdată la Palatul Suțu, în două săli de la etajul 1.
Printre artiștii care sunt expuși pe simeză, în actuala expoziție, se pot enumera: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petrașcu, Ștefan Popescu, Francisc Șirato, Jean Alexandru Steriadi, Iosif Iser, Cecilia Cuțescu Storck, Marius Bunescu, Ion Theodorescu Sion, Nicolae Dărăscu, Samuel Mützner, Nina Arbore, Rodica Maniu, Alexandru Ciucurencu, Mimi Șaraga și alții.
-
Tablou de Theodor Pallady -
Tablou de Nicolae Grigorescu
Cele două genuri artistice, care fac obiectul actualei expoziții a Pinacotecii, natura moartă și peisajul (natura vie) au fost preluate în arta românească în secolul XIX, ajungând rapid la apogeu, pentru că, prin peisajele sale rurale, Nicolae Grigorescu a definit specificul național, iar apoi, Ștefan Luchian, prin seria sa excepțională de naturi statice cu flori, prin vibrația culorilor folosite, a declanșat o adevărată revoluție cromatică în arta autohtonă.
În expoziție sunt prezentate patru lucrări foarte valoroase de Nicolae Grigorescu și patru lucrări de Ștefan Luchian, care ilustrează perfect contribuția lor majoră la evoluția artei românești.
În ultima parte a vieții, imobilizat la pat, Ștefan Luchian a încercat să aducă natura în atelierul său, compozițiile sale statice cu flori spărgînd, până la un punct, granițele dintre cele două genuri. Prin această reușită, Luchian a amplificat originalitatea și valoarea operei sale.
Apropierea impresionismului de natură va scoate aproape toți pictorii europeni din ateliere. La noi, Nicolae Grigorescu și Ștefan Luchian vor fi cei care vor impune definitiv genul peisagistic și vor practica la scară extinsă pictura en plein air (la fața locului), Grigorescu, mai ales la Câmpina, iar Luchian, la Brebu sau pe Valea Doftanei.
Atracția lui Nicolae Grigorescu spre peisaj se manifestă încă din perioada în care acesta studia la Franța și imediat după aceea, fapt evident prin activitatea sa la Barbizon și Fotainebleau, între anii 1862-1869. Grigorescu aduce în arta românescă o nouă poetică a reproducerii imaginii, o inedită sensibilitate formală și lirică a materiei, fapt care-i aduce aprecierea criticii dar și admirația publicului. De la o pictură densă, cu o puternică armătură de tușe scurte și o densitate incredibilă a tonurilor de verde, ca în lucrarea Peisaj de pădure, Grigorescu evoluează spre o structură cromatică din ce în ce mai luminoasă, construită în tonuri de alb, griuri delicate și calde, prin care redă iluzia unei lumini difuze, care echilibrează structura întregul peisaj, ca în lucrarea În luminiș.
Importanța peisajului rural devine semnificativă în arta românescă odată cu Nicolae Grigorescu, aceasta devenind chiar un fel de sub-gen autonom, legitimat prin valoarea și popularitatea sa. Picturile vibrate și luminoase ale lui Grigorescu au format un nou gust estetic, un nou mod de a privi și recepta peisajul, prin prisma unei optici perceptive care ajunge dincolo de vizibil, direcționându-se către sentimente, dar și către definirea unei specificități naționale.
Ion Andreescu, format și el în atmosfera Școlii de la Barbizon, alături de Grigorescu, păstrează același interes pentru redarea peisajului. Concepând foarte bine părțile care alcătuiesc subiectul pictural și strângând raporturile dintre culori, Andreescu dă peisajelor sale acea greutate formală care te transpune într-o tranșantă materialitate. Creația sa, alături de cea a lui Grigorescu, a marcat definitoriu evoluția calitativă a peisagisticii autohtone. Numărul peisajelor crește în a doua jumătate a secolului XIX, genul fiind abordat de majoritatea artiștilor români, fie ca un cadru poetic pentru punerea în valoare a unor nuduri întruchipând personaje mitologice, cum este în cazul creației lui George Demetrescu Mirea, fie ca în cazul lui Nicolae Vermont, care rămâne fidel peisajului rural, câteva dintre creațiile sale mai importante fiind realizate la Câmpulung.
Peisajul, în maniera abordată de Constantin Aricescu, este delicat, poetic, sofisticat, pictorul folosindu-se de griuri colorate, cu tonuri preponderent albastre, alternate cu brunuri și cu verde. Oarecum la polul opus al abordărilor lui Aricescu, apropiați de maniera realismul german și obiectivitatea școlii mücheneze dar și cu influențe impresioniste, se remarcă Ludovic Bassarab, Nicolae Vermont sau Arthur Verona.
Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, arta românescă va înregistra o nouă culme a valorii sale, prin afirmarea personalității extraordinare a lui Ștefan Luchian. Colorist neîntrecut, Luchian crează capodopere ale genului peisagistic, în tehnici de acuarelă, pastel sau ulei. Celebre au rămas peisajele sale realizate la Brebu, Valea Doftanei, Moinești, Lunca Ialomiței sau în periferia bucureșteană. Acuarela și pastelul său, de exemplu, evoluează spre o picturalitate accentuată, multe dintre lucrări sale fiind realizări majore în aceaste tehnici. Treptat, arta sa se va individualiza mai ales prin reușita în redarea efectelor de lumină.
Cu aceaşi strălucire metalică, dură, a culorilor, Gheorghe Petraşcu a excelat în ambele genuri, peisaj şi natură moartă, creând lucrări emblematice, care l-au definit ca un mare maestru al picturii autohtone.
La sfârșitul secolului XIX, după un veac de afirmare și evoluție accelerată, peisajul devine unul dintre cele mai apreciate genuri artistice, iubit atât de către public cât și de către colecționari.
În cazul lui Nicolae Grigorescu putem spune că acesta a abordat rar natura moartă, mai mult în perioada debutul său, înregistrând un succes deosebit mai ales cu naturile sale statice cu flori, având o vizibilă predilecție pentru florile albe. Participând la expoziția organizată în anul 1868 la Barbizon, opera pictorului român atrage atenția perechii imperiale, a lui Napoleon al III-lea și a soției sale, Eugenia, care achiziționează lucrarea Flori de măr, pentru colecția de la Tuileries.
Constantin D. Stahi realizează și el o serie valoroasă de naturi statice cu fructe și vase de diverse forme. Artistul alcătuiește grupuri de obiecte armonios asociate, care sunt de fapt adevărate unități plastice de sine stătătoare.
Juan Paraschivescu Alpar pictează naturi statice cu mere sau naturi statice cu flori, tratate naturalist, exploatând transparența sticlei sau opacitatea și decorativismul ceramicii de origine țărănească. Vasele de lut țărănești au fost folosite adeseori și de Ștefan Luchian, reprezentarea acestora în pictură transformându-se în tradiție în plastica românescă.
Serialitatea multor lucrări cu naturi moarte le certifică și statutul de experiment, de studiu continuu. Construind natura statică, artistul se află de fapt în căutarea celei mai bune forme de reprezentare plastică. Un exemplu în acest sens este și mica serie de naturi moarte cu gutui și ceramică populară cu decor albastru, pe fond alb, realizate de Constantin Artachino. Pictorul preferă de această dată o cromatică caldă, bazată mai puțin pe contraste și mai mult pe tonalități rafinate de ocruri.
În arta noastră, Ștefan Luchian a realizat cea mai impresionantă și valoroasă serie de naturi statice cu flori, exploatând la maxim capacitatea sa de percepție a tonurilor și a contrastelor cromatice: garoafe albe sau roșii, albăstrele, margarete, gălbenele, bujori sau maci, anemone. Mai rare și mai puțin cunoscute sunt naturile sale statice cu zarzavat sau fructe („trufandale”): cireșe, căpșuni, portocale, pepeni, mere. Și în cazul naturii statice, la fel ca și în peisaj, Ștefan Luchian își dezvoltă în timp capacitatea extraordinară de a vedea esența în obiectul real, naturile sale statice cu flori devenind tot mai abstracte, fără a da imediat privitorului impresia că părăsește foarte mult figurativul. În final, originalitatea creației sale este dată și de modul în care a înțeles să oscileze între cei doi poli: figurativ, respectiv abstract, prin acest rafinat balans al formei amplificând substanțial impactul vizual al creației sale.
La Theodor Pallady natura statică rămâne foarte bine definită, devenind un gen major, alături de nud sau scenele de interior, genuri care i-au definit creaţia şi care au făcut să fie considerat cel mai rafinat pictor român modern.
Natura moartă, la fel ca și peisajul, au fost, de la începutul secolului XIX, forme de creație subsumate frumosului, aparent fără problematizare, fiind destinate să producă privitorilor doar plăcere estetică pură. În final, cele două genuri au reușit, prin opera unor mari maeștri, precum Nicolae Grigorescu sau Ștefan Luchian, să producă radicale transformări valorice în arta modernă autohtonă, contribuind la conturarea conceptului de specific național și la definirea importanței originalității în creația plastică.
Astăzi, Secția Artă a Muzeului Municipiului București a trasat liniile directoare ale proiectul noii Pinacoteci a Bucureștiului, care are la bază un grandios concept cultural menit să structureze cea mai complexă galerie de artă din România. Pinacoteca metropolei București este o proiecție de viitor care urmează să aducă în fața publicului larg întregul fenomen plastic românesc, modern și contemporan, așa cum au dorit și fondatorii acesteia. Spațiul destinat acestei mari galerii este Palatul Dacia-România (strada Lipscani, nr. 18-20).
Scenografia și prezentarea operelor de artă expuse se va face după cele mai moderne scheme de expunere și pornind de la modelele oferite de marile galerii de artă europene și americane: Leopold Museum – Viena, Prado – Madrid, MOMA – New York, Metropolitan Museum of Art – New York.
Cea mai puternică idee a acestui concept este faptul că Pinacoteca Bucureștiului este proiectată să se transforme treptat într-un prestigios centru de cercetare și de prezentare pentru publicul larg a activității muzeale, această orientare fiind una dintre cele mai moderne direcții de dezvoltare în muzeologia europeană actuală.
Galeria urmează să fie extrem de prietenoasă cu vizitatorii, oferind acestora texte explicative în limba română și în limbi de largă circulație, audioghiduri, tururi ghidate organizate de specialiști, serii de conferințe destinate publicului, prezentări ale unor capodopere din colecție, cataloage, pliante, ghiduri ale galeriei, dorindu-ne chiar deschiderea unor depozite de patrimoniu vizitabile.
Nevoia de spațiu este legată în primul rând de numărul important de lucrări de artă pe care colecția Pinacotecii îl cuprinde și de modul în care acestea trebuie expuse și prezentate publicului. Patrimoniul actual al Pinacotecii este constituit din 2.543 lucrări de pictură românească şi europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 lucrări de artă decorativă şi 2.425 lucrări de grafică.
Marea Galerie a Pinacotecii va cuprinde opera unor importanţi pictori români, ca de exemplu: Constantin Lecca, Gheorghe Tattarescu, Mişu Popp, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Sava Henţia, Ion Andreescu, George Demetrescu – Mirea, Nicolae Vermont, Ştefan Luchian, Artur Verona, Constantin Artachino, Theodor Pallady, Ipolit Strâmbu, Octav Băncilă, Kimon Loghi, Gheorghe Petraşcu, Costin Petrescu, Ştefan Popescu, Francisc Şirato, Cecilia Cuţescu Storck, Elena Popea, Camil Ressu, Jean Alexandru Steriadi, Marius Bunescu, Iosif Iser, Ion Theodorescu Sion, Nicolae Dărăscu, Hans Mattis Teutsch, Samuel Mützner, Eustaţiu Stoenescu, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Rudolf Schweitzer – Cumpăna, Corneliu Michăilescu, Alexandru Romano, Ion Bărbulescu, Dumitru Gheaţă, Adam Bălţatu, Nina Arbore, Rodica Maniu Mützner, Olga Greceanu, Merica Râmniceanu, Vasile Popescu, Lucian Grigorescu, Henri Catargi, Lucia Demetriade Bălăcescu, Marcel Iancu, Max Herman Maxy, Sabin Popp, Aurel Băeşu, Alexandru Moscu, Catul Bogdan, Margareta Sterian, Max Arnold, Paul Verona, Alexandru Phoebus, Georgeta Năpăruş, Octav Grigorescu, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Ion (Alin) Gheorghiu, Alma Redlinger, Ion Biţan, Jules Perahim şi mulţi alţii.
Arta europeană din colecția Pinacotecii este reprezentată în principal prin lucrările din Donaţia Ioan şi Elena Movilă. Printre aceste opere se numără lucrări realizate de Claude Lorrain (1600-1682), Jean Peter Breda, Albert Lebourg, Georges Van den Bos şi alţii.
Colecția Pinacotecii cuprinde și creația unui număr semnificativ de femei – pictor, fapt care urmează să fie foarte bine evidențiat în cadrul galeriei, inclusiv cu texte explicative, care vor prezenta cât mai complet contribuția acestor artiste la dezvoltarea și modernizarea fenomenului artistic românesc. Printre artistele care au lucrări reprezentative în colecția Pinacotecii se numără: Nina Arbore, Magdalena Rădulescu, Rodica Maniu, Cecilia Cuțescu Storck, Elena Popea, Alma Redlinger, Georgeta Năpăruș, Margareta Sterian, Ana Asvadurova Ciucurencu, Mimi Șaraga, Lucia Demetriade Bălăcescu sau Eva Cerbu. Prin expoziții temporare, organizate cu lucrări din patrimoniul acestor ultime două muzee, se poate evidenția, mult mai sugestiv, contribuția feminină la parcursul excepțional al artei moderne românești.
Pornind de la aceste date se lucrează deja la conceptul general de structurare a Marii Galerii, prin care se va crea o expunere modernă, dinamică, flexibilă și interactivă, concepută să atragă un număr cât mai mare de vizitatori/turiști români, dar și străini.
Dr. Elena Olariu, director adjunct, Secția Artă, Muzeul Municipiului București
Fotografiile de mai sus sunt realizate la vernisajul expoziției „Natură moartă, natură vie – Capodopere din Colecția Pinacotecii Municipiului București”, eveniment care a avut loc la Palatul Suțu, pe data de 4 octombrie 2019.