Sărbătoarea Paștelui este una dintre cele mai frumoase și încărcate sărbători din calendarul creștin. Chiar dacă par desprinse din negura timpului, tradițiile specifice acestei perioade sunt păstrate cu sfințenie, atât în lumea satului tradițional, cât și în spațiul urban. Deși, modernizarea se face simțită cu fiecare zi care trece, credințele religioase dau în continuare sens acestor obiceiuri păstrate în perioada pascală și în perioada premergătoare acesteia.
Unul din aceste obiceiuri amintite este pelerinajul din ajunul sărbătorii Floriilor sau sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, obicei devenit o tradiție în ultimii ani, în spațiul bucureștean. Puțini știu faptul că, pe teritoriul țării noastre, pelerinajul de Florii datează din perioada interbelică, dar ulterior anului 1948, odată cu instaurarea noului regim, acesta a fost interzis (Luminătorul, Anul lII, 1912). Procesiunea a fost reluată începând cu anul 2008, la inițiativa și cu binecuvântarea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române.
Originea acestui pelerinaj creștin o găsim în secolele III-IV în marile orașe creștine, precum Ierusalimul sau Constantinopolul. Încă din această perioadă, atât în timpul oficierii, cât și în timpul procesiunii, creștinii purtau ramuri de finic sau ramuri verzi, prilej care amintea de intrarea triumfală a lui Iisus Hristos în cetatea Ierusalimului, de aici și denumirea de Florii, denumire păstrată până astăzi. Aceste ramuri verzi a fost cel mai bine ales simbol deoarece reprezintă întinerirea, biruința firii, ambele preînchipuind biruința purtată de Hristos asupra morții. De asemenea, aceste ramuri verzi erau un semn de preamărire, semn ce era întrebuințat la întâmpinarea împăraților și regilor, semn care face trimitere la recunoașterea lui Hristos ca un împărat, un Mesia mult așteptat, pe care l-au întâmpinat cu osanale „Osana, fiul lui David” (Matei XXI).
Încă din perioada Evului Mediu, această sărbătoare se mai numea și „duminica aspiranților” sau a candidaților, făcându-se referire la persoanele care nu erau botezate și mergeau la episcopul din zona respectivă pentru a cere botezul.
Din cetatea Ierusalimului, sărbătoarea Stâlpărilor (denumire datorată ramurilor verzi de salcie, conform DEX, 2009, 455) a ajuns mai întâi în Egipt, urmând Siria și Asia Mică. Deja, la începutul secolului al V-lea, sărbătoarea era prezentă și în capitala imperiului, Constantinopol. Participau întreaga curte împreună cu împăratul alături de credincioși la această procesiune solemnă din Duminica Intrării în Ierusalim a Lui Hristos. Procesiunea se desfășura pe străzile capitalei, mulțimea purtând în mâini ramuri de măslin sau finic și intonând diferite imnuri religioase.
Către secolul al VII-lea, procesiunea se răspândește și în Occident, regăsim mențiunea Sfântului Isidor de Sevillia (636) (Sfântul Isidor – Episcop de Sevillia, 125). Această procesiune ajunsă obicei, sosește și la curțile domnești din Țările Române, procesiune la care lua parte atât domnitorul, cât și întreaga curte însoțiți de creștini. O altă mențiune cu privire la acest tip de pelerinaj, o întâlnim la Sfântul Ignațiu (Viețile Sfinților, II, 1985: 125), deci, vechimea acestui obicei este incontestabilă.
Chiar dacă după 1948 acest pelerinaj a fost interzis, din anul 2008, an de an, bucureștenii au participat într-un număr impresionant la acest tradițional pelerinaj de Florii, organizat de Arhiepiscopia Bucureștilor. Întrerupt din cauza condițiilor pandemice, el s-a desfășurat ca și anii trecuți începând de la Mănăstirea Radu Vodă la Catedrala Patriarhală.
Această procesiune devenită tradiție în spațiul bucureștean actual poate fi considerat o rememorare a Intrării în Ierusalim a Domnului, dar poate fi văzut și ca o mărturisire publică de credință. Astfel că, sute de oameni cu flori sau ramuri verzi de salcie, finic, chiar și ramuri de palmier, cinstesc începând de sâmbătă seara, după Vecernie, intrarea lui Iisus Hristos în cetatea sfântă a Ierusalimului.
După sărbătoarea Floriilor și Săptămâna Patimilor, ciclul celor patruzeci de zile de post se încheie cu Învierea Domnului sau Sărbătoarea Paștilor. Această sărbătoare reprezintă una din cele mai importante sărbători ale creștinătății de pretutindeni, care comemorează Învierea lui Iisus Hristos în cea de-a treia zi după Răstiginirea Sa, din Vinerea Mare.
Învierea este considerată o sărbătoare a Luminii, deoarece seara sau la miezul nopţii, când toți creștinii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morţi din neamul lor. Există o credință conform căreia, în această noapte să se lase luminile aprinse în toată casa şi în curte, ca să fie luminate în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa. Un alt motiv pentru care este considerată o sărbătoare a Luminii este acela că fiecare credincios are în mâini o lumânare, pe care o va aprinde din lumina dăruită de preot de pe masa Sfântului Altar, lumină care, de câțiva ani, este adusă de la Ierusalim, de la Biserica Învierii. Această lumină este considerată ca fiind simbolul Învierii, al biruinței vieții asupra morții, dar și a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. La finalul sfintei liturghii, preotul împarte sfintele Paști, adică un anumit tip de pâine stropită cu vin și binecuvântată cu aghiazmă.
Din această zi și până la Înălțarea Domnului, salutul obișnuit este înlocuit cu tradiționalul „Hristos a Înviat”, la care se răspunde „Adevărat a Înviat”. Este o formă de mărturisire a Învierii şi a credinţei creştine.
Un alt obicei specific sărbătorilor pascale este oul înroșit și împodobit. Oul este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, așa cum puiul de găina iese din coaja oului. În spațiul nostru urban, acest obicei a evoluat, ajungând ca aceste ouă să fie decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu miel sau alte motive zoomorfe.
În prezent, definiția Paștelui pentru bucureșteni este ieșitul la iarba verde, petreceri, cluburi. Dacă în spațiul tradițional, obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie, orășenii le-au tot schimbat și le-au readaptat nevoilor vieții citadine, ajungându-se să nu îți mai dai seama ce mai este autentic și ce nu mai este original în obiceiurile păstrate în capitală.
Dacă în prima zi se merge în vizită la rudele apropiate, în a doua zi de Paști, bucureștenii merg la iarbă verde, petrec în voie și se înfruptă din același meniu tradițional: carne la grătar, ouă roșii, pască și cozonac. În spațiul bucureștean din secolul trecut, aceste ieșiri aveau loc în grădinile publice, precum Grădina Cișmigiu unde petreceau până târziu, în noapte.
Chiar dacă în prezent sărbătoarea Învierii a ajuns să fie o combinație de obiceiuri religioase, ouă încondeiate și iepurași, fapt cert vizibil și în presă, această sărbătoare continuă să aducă bucurie și credință demonstrând încă o dată că, indiferent de situația economică, de problemele societății sau de problemele cotidiene, spiritualitatea românească nu va pieri.
Ionuț Alexandru Banu
Muzeograf, Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici – Muzeul Municipiului București
Secția Antropologie Urbană