Interviu cu Conf. Dr. Felicia Waldman
Salvarea moștenirii culturale evreiești
Cum fost evocată viața a 70 de evrei români în cadrul expoziției „Gândirea de factură kabbalistică: Jacques Elias şi generaţia sa”, al cărei curator ați fost?
Felicia Waldman: Aici aș spune că sunt mult mai mulți, evident. Sunt mai mulți evrei care au contribuit la istoria României, și mai ales în ultimul secol pe care l-am celebrat anul trecut. Este vorba de oameni din toate domeniile, ne-am oprit în general la domenii atât umaniste, cât și tehnice. Am ales personalități reprezentative și din medicină, din fizică, din matematică, dar și din literatură, din artă, și chiar din domeniul financiar deoarece, deși contribuția aceasta a fost substanțial financiară, mulți dintre cei pe care i-am ales și-au donat averea mai mare sau mai mică pentru scopuri nobile, pentru Academia Română, pentru spitale, pentru opere de caritate care n-au fost numai pentru evrei, ci au fost și pentru creștini, pentru toată lumea. În general, de majoritatea acestor donații au profitat mai mult creștinii decât evreii. În afară de aceasta, este vorba despre oameni care și-au dat pentru România, pentru țara în care s-au născut și pe care au iubit-o, inteligența, cunoașterea, capacitatea de a descoperi, de a oferi celorlalți. Este vorba deci nu numai despre contribuții materiale, ci și spirituale, de artă, de literatură. Dar mai ales, iar aceasta merită menționat în mod deosebit, majoritatea lingviștilor, nu toți, dar majoritatea care au studiat și au analizat limba română și au făcut din această limbă una cunoscută pe plan internațional, au fost evrei. Care au iubit limba română pentru că au vorbit-o de la naștere, a fost limba lor maternă, deși erau o minoritate. În general, vorbim despre o minoritate care nu avea neapărat o limbă cu adevărat specială. Limba ebraică nu s-a vorbit până spre sfârșitul secolului al XIX-lea decât în cercuri religioase.
Expoziția este centrată în jurul personalității lui Jacques Elias.
F.W.: Da, am ales personalitatea lui ca fiind cea mai reprezentativă pentru că într-adevăr are istoria cea mai ieșită din comun în această privință. Jacques Elias a fost reprezentatul mai multor familii, nu numai al uneia singure, el prin diversele legături de rudenie era legat de o serie de întreagă de familii de evrei al căror urmaș a fost și de la care a avut o serie întreagă de lucruri, o moștenire destul de semnificativă, la care s-au adăugat propriile lui realizări din timpul vieții. El a fost cel care a adus industria zahărului în România, el a contribuit la dezvoltarea industriei petrolului în România, a înființat o bancă, a finanțat o serie de proiecte strategice ale României, alături și de alții. Și, tot ceea ce a acumulat, a preferat să doneze averea respectivă, care la vremea aceea era fabuloasă, Academiei Române, ca legatar de fapt al acestei averi pentru ca bunurile, posibilitățile oferite de această donație să ajungă la poporul român. Academia Română a primit de fapt menirea de a deschide, de a organiza o fundație care să poarte numele tatălui lui Jacques Elias, care n-a dorit că numele lui să fie amintit, ci al tatălui lui. Această fundație urma să înființeze un spital, iar spitalul există și astăzi, este spitalul Elias, construit în 1936, după moartea sa. Au existat o serie întreagă de alte proiecte, privind școli, opere de caritate, azile de bătrâni, azile pentru copii, orfelinate și multe altele. Au fost necesari peste șase ani numai pentru inventarierea averii.
Ce ne puteți spune despre rolul reprezentaților Kabbala în evoluția României?
F.W.: Deși avem o serie întreagă de personalități din România care au fost preocupate de Kabbala, nu vorbim în această expoziție despre kabbaliști neapărat, ci despre oameni care au avut un tip de gândire de tip kabbalist, ceea ce înseamnă de fapt o gândire în care atunci când primești, dai. Nu există ideea aceea, „ia nu da, să vezi că ai”, care este în folclorul românesc. Ci din contră, ca să poți să capeți, trebuie să dai. Gândirea de factură kabbalistă ne învață că există un echilibru, că există o armonie și că nu există lucruri care să se întâmple unidirecțional, nici bune și nici rele. În general, atunci când faci un bine se întoarce un bine, nu neapărat imediat, și nu neapărat în aceeași formă, dar în ideea aceasta de echilibru, la un moment dat vei avea și tu parte de un bine. Iar dacă faci un rău, atunci acel rău se va întoarce într-o bună zi, nu neapărat mâine și cu atât mai mult vei avea de suferit dacă se va întoarce mai târziu. Pentru că va fi un moment în care poate nu vei aștepta ca acel rău să se întâmple și poate să-ți creeze mai multe probleme decât momentul în care l-ai făcut.
Care sunt proiectele pe care le vedeți dezvoltându-se în viitor alături de Muzeul Municipiului Bucureşti?
F.W.: În primul rând, proiectul meu cel mai de suflet este această încercare pe care o fac permanent, și prin acest proiect și prin altele pe care le-am avut anterior, de a reaminti lumii românești, mai ales lumii bucureștene, de numele unor personalități care au contribuit substanțial la tot ceea ce înseamnă cultură și educație în România. Mai ales prin donațiile fabuloase pe care le-au făcut Universității din București, Universității din Iași, Academiei Române.
Nu este vorba numai despre Jacques Elias pe care l-am comemorat în această expoziție, este vorba și despre alți mari finanțiști, ori bancheri evrei care au donat sume foarte mari, de care au beneficiat o serie întreagă de personalității ale lumii românești, de la medicină până la literatură, de la filosofie până la matematică, oameni care, din aceste fonduri, au căpătat burse, care le-au permis să se specializeze și să creeze ceva pentru România. Sunt multe donații despre care astăzi numeni nu mai știe nimic, care au fost uitate complet deși, din aceste fonduri, 50 de ani s-au dat burse și premii la Universitatea din București și la Academia Română.
Prin proiectele mele încerc să le aduc recunoașterea pe care o merită și de care, din păcate, nu se bucură. Pe de altă parte, vreau să continui proiectele pe care le fac cu Muzeul Municipiului București pentru salvarea moștenirii culturale evreiești din România, din București în mod special, pentru că vorbim despre o comunitate care, de la aproape 800.000 de oameni înainte de al Doilea Război Mondial, a ajuns astăzi la sub 6.000. Deci sub 1%. Practic, nu mai are cine să păstreze această memorie. Și atunci încerc, cu ajutorul muzeului, care întotdeauna a avut deschidere pe acest subiect, să păstrăm această memorie a unei comunități pe cale de dispariție nu neapărat la propriu, în sensul că sigur, mai există membri, dar tot ceea ce au avut, de la patrimoniul fizic până la patrimo
niul intelectual încet-încet își pierde calitatea de patrimoniu evreiesc. Clădirile dispar din cauza demolărilor ori schimbărilor, donațiile dispar prin dispariția memoriei numelui care le-a donat, chiar dacă mai există astăzi o serie de lucruri din aceste donații. Încerc, de exemplu, să public prin muzeu o serie de cărți, albume, despre această moștenire pe care încercăm să o salvăm virtual.
Interviu realizat de S. Popescu