– Ce fel de public îți dorești la Conferințele de Joi?
Cătălin D. Constantin: Un public curios, care vine la conferințele de joi dintr-un singur motiv: bucuria intelectuală de a afla lucruri noi. Pentru mine, curiozitatea intelectuală e foarte importantă și e una dintre calitățile pe care am început să le apreciez din ce în ce mult. Într-o epocă în care informația de orice fel pare la un click distanță (deși nu e mereu așa), curiozitatea față de nou scade și o anume comoditate se instalează perfid în noi.
Vânăm doar informația de care avem nevoie imediată și uităm de informația care reprezintă, poate reprezenta, un exercițiu intelectual fără utilitate concretă. Schema ideală pe care am gândit-o pentru conferințele de la Palatul Suțu e cea în care persoana invitată să țină conferința e specialist într-un domeniu și se adresează unui public intelectual din cu totul alte domenii. Cu alte cuvinte, miza e o deschidere, e ca diversele proiecte și ipoteze de cercetare să capete o audiență mai largă. Când spun largă, nu mă refer neapărat la numărul participanților la conferință prezenți în sală. Mă gândesc exact la a pune în circulație idei între oameni cu specializări diferite.
Există de ani buni o obsesie a numărului de persoane care participă la un eveniment. Dacă publicul e numeros, evenimentul e declarat reușit. Criteriul acesta nu poate fi singurul, nu trebuie să fie singurul pentru a evalua un eveniment cultural. După pandemie, obsesia aceasta s-a acutizat, pentru că numărul celor care participă la evenimente culturale a scăzut simțitor față de perioada de dinainte, iar organizatorii trăiesc o anume teamă că lucrurile nu vor mai fi cum au fost. Desigur, contează cât public e prezent, dar și mai mult, cred eu, contează ce public e prezent. Când colegul și prietenul Adrian Majuru mi-a propus coordonarea conferințelor de joi, în urmă cu aproape șapte ani, am discutat că vor fi și evenimente de nișă, unde nu participarea numeroasă a publicului e miza, ci ocazia oferită unui conferențiar de a face un pas către publicul din afara domeniului său.
Îmi amintesc de o conferință din mai 2018, susținută de Felicia Waldman, despre cimitirele evreiești din Bucovina și Moldova de nord. Când Felicia mi-a propus subiectul, am spus imediat da, deși eram conștient că subiectul nu va avea sala plină. Dar era și rămâne o temă foarte interesantă și atât puțin cunoscută, care merita pe deplin o seară de conferință la Palatul Suțu.
Colindasem, ceva ani mai înainte, cu aparatul de fotografiat la mine, câteva dintre aceste cimitire, știam cât de speciale sunt. Desigur, așa cum mă așteptam, publicul a fost redus, dar în sală era o doamnă care venise cu trenul de la Iași, doar pentru această prezentare. Dacă îmi amintesc corect, lucra la o teză de doctorat în drept, legată de legislația referitoare la proprietatea asupra mormintelor din cimitire. Șase ore cu trenul dus, șase întors. În sală nu au fost mai mult de 15 persoane. Dar, din punctul meu de vedere, când cineva, fie și numai o singură persoană, face un drum atât de lung doar pentru a asista la o conferință de o oră, evenimentul și-a atins, fără tăgadă, scopul. Felicia Waldman revine la Palatul Suțu pe data de 2 februarie 2023 cu o nouă temă, respectiv „Arhitecți evrei care au marcat Bucureștiul: itinerariu evreiesc pe Bd. Magheru și străzile adiacente”.
De când am reluat conferințele de joi, dar și alte evenimente, primesc constant întrebarea Nu transmiteți și live? Răspund scurt: De data aceasta, nu. Înainte de pandemie, vă amintiți, multe dintre conferințe erau transmise live pe canalul de youtube al muzeului. Există însă, la o conferință, și în mod special la conferințele de joi, un anume tip de energie și de comunicare ce se instalează între cel care vorbește și publicul din sală, posibile numai în mod nemijlocit, exact cum se întâmplă la teatru, unde o anume energie plutește în aer, legând actorii de spectatori.
– Care sunt temele cu care te-ai gândit să-i cucerești pe spectatori?
C.D.C.: Diversitatea temelor selectate a fost, de la început chiar, un scop în sine. Cred că vine și din formația mea de antropolog, pentru că un antropolog trebuie să fie interesat de lucruri, domenii cât mai diferite.
Pe 8 decembrie Radu Comșa, care, de-a lungul anilor, a abordat câteva teme foarte interesante în conferințele sale de la Palatul Suțu, a făcut o istorie subiectivă a hubloului. Am vorbit, în ianuarie, despre Delta Dunării, având drept punct de pornire cel mai recent număr al revistei Arhitectura, unde Ioana Alexe, arhitect și redactor-șef al revistei, a invitat câțiva autori – foarte diferiți prin modalitatea de abordare a subiectului – să povestească despre amestecul acela fascinant de ape și pământ de la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Nici nu înțeleg cum de până acum nu am propus pentru o seară de joi o conferință pe această temă. Merg în deltă, an de an, de un deceniu și jumătate…
– Recent spuneai unui jurnalist: „Am pierdut firescul, farmecul discret al vieții. Am câștigat zgomotul, ostentația, urletul”. Cât succes are acum cartea ta „Viața de zi cu zi în documente vechi de familie”?
Pentru tonul atât de diferit de cel al prezentărilor și recenziilor obișnuite de carte, mi-a plăcut foarte mult cronica din care ai citat, a lui Eugen Istodor, la acest volum al meu, recent apărut la editura Corint. Cartea e urmare a primei mele teze de doctorat, în filologie, susținută la Facultatea de Litere a Universității din București, în 2011.
A apărut, într-o formă ușor diferită, cu tiraj redus, la Editura Universitară „Ion Mincu”, în 2013. Când Adrian Majuru, coordonatorul colecției Istorii urbane, în cadrul căreia a apărut volumul, mi-a propus reeditarea lui, am simțit inițial nevoia să rescriu totul, dar am realizat că el reflectă și o altă vârstă a mea și nu se cuvine să îl modific prea mult. Față de textul scris cu destul timp în urmă simt acum o anume înstrăinare.
E cartea mea, dar a mea de la altă vârstă, când aveam alt timp, mai mult și mai tihnit față de acum, și am fost surprins să văd că acest lucru a fost remarcat de cineva care citise cronica lui Eugen.
Cartea reface trei istorii de viață. Un colonel îmblânzitor de cai, o profesoară de științe naturale din Arad, amândoi născuți în Transilvania, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, și o văduvă din Craiova, notând zi de zi cheltuielile ei. Au în comun anii în care trăiesc. Ritmurile lor de viață par, la prima vedere, diferite. Au, totuși, destule elemente comune. Trăiau sub același soare și erau contemporani, dar nu doar atât. Cei trei făceau parte din aceeași clasă socială, o burghezie educată, ducând un stilul de viață orășenesc, asemănător cu al Europei urbane de atunci, pe care îl deprinseseră parte acasă, parte prin educație și, în cea mai însemnată măsură, de la mediul în care trăiau. Rutina lor cotidiană avea reguli nescrise, dar destul de precise. Despre acest stil de viață știm, de fapt, foarte puține. Pentru că e o clasă socială care a apărut târziu și a dispărut brusc, pentru că mărturiile lăsate s-au risipit, pentru că despre acei ani și acel stil de viață n-a scris nimeni nimic vreme de jumătate de secol.
Deși volumul abia a apărut, am primit multe semnale de la cititori, entuziaste, pozitive. Cred că avem nevoie să redescoperim timpul acesta cotidian al generației bunicilor noștri.
Interviu realizat de Simona Popescu