În ziua de 30 ianuarie, a sărbătorii creștine a Sfinților Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, ne amintim de onomastica lui Grigore Suțu și urăm „La mulți ani” românilor care sărbătoresc astăzi.
În Bucureștiul sfârșitului de secol XIX, Grigore Suțu și soția sa, Irina, organizau cele mai faimoase baluri, la care tinerii experimentau moda vestului european, atât prin vestimentație cât și prin dansuri noi pentru spațiul românesc, precum vals, polka, mazurca și cotillion.
Așa cum amintește Emanoil Hagi-Mosco „Cel mai deosebit [bal] era acela din 30 ianuarie, de ziua onomastică a lui Grigore Suțu. În acea seară, ca la balurile mari, se deschideau toate saloanele și în afară de cel roșu cu brocart, se mai deschidea și cel galben cu stucaturi și oglinzi de mari dimensiuni. ”[1]
Regele Carol I, la acea vreme purtând titlul de domnitor, vizita personal balul confirmând importanța lui Grigore Suțu în peisajul politic și monden al Capitalei.
„La acel bal, Domnitorii le făceau cinstea să ia parte. Atunci Grigore Suțu, cu puțin înainte să sosească înalții oaspeți, îi aștepta la intrarea de jos, fără mănuși, deoarece Domnitorul Carol îi întindea – nu știu dacă numai două degete potrivit obiceiului păstrat până la sfârșitul vieții sau mâna întreagă – iar el, ținând în mână un candelabru cu lumânări aprinse și precedând perechea domnească, urca scara de-a îndărătelea până la intrarea în salonul de recepție, unde li se închina Irina Suțu. Invitații, în așteptare, erau înșirați de-a lungu pereților salonului, iar Domnitorii făceau ocolul acelui cerc, găsind pentru fiecare câteva cuvinte.”[2]
Gazdele, cu parfumul lor de eleganță amestecată cu excentricitate, purtau porecla de „Turcul și Cămila”, atrasă de semnificativa diferență de înălțime în favoarea doamnei. Ca o auto-ironie în privința acestei situații, programul artistic al unei serate la palat din 24 ianuarie 1866 includea un cântec intitulat „Grand Dieu, combien il est petit, et moi, je suis si grande”, interpretat chiar de Irina Suțu („Dumnezeule Mare, cât este el de scund și cât de înaltă sunt eu”). Spiritul francez își făcea, așadar, loc, nu numai în privința modei, ci și a umorului caustic.
Mărturie a acestor vremuri rămâne până astăzi portretul Irinei Suțu, aflat deasupra oglizii de Murano din holul central, care ne privește cu aceeași ochi care întâmpinau mondenii secolului XIX bucureștean, iar, urcând scara monumentală, nu strică să ne amintim că pășim pe urmele Regelui Carol…
Horia Ioan Iova
[1] Emanoil Hagi-Mosco, București – Amintirile unui oraș – Ziduri vechi. Ființe dispărute, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995, P.98
[2] Ibidem