În întreaga sa istorie, orașul, indiferent de arealul cultural care i-a dat viață sau l-a ajutat să traverseze secolele sau mileniile, a fost un mesager al simbolurilor. Iar aceste simboluri, deși aparțin vieții de zi cu zi, nu aparțin glasului, cuvintelor, ci sunt numai vizuale, ochii sunt aceia care preiau mesajul și-l transferă sufletului. Orașul a fost dintotdeauna miracolul rătăcirii în deplin anonimat, anonimat conferind o anumită libertate de opinie, iar sub această protecție, mesajele protestatare sau de ridiculizare a vreunui personaj public sau politic erau „ziarele” antichității și anume protestele, cuvintele, care ar fi atras pedepse sau stigmatul, prindeau cu adevărat glas pe zidurile cetăților, caselor, sau strecurându-se discret prin colțuri de stradă sau pavajele marilor răspântii de drumuri ale cetății.
Astfel de mesaje au fost atestate atât în orașele Orientului antic, cât mai ales în lumea greco-romană. În epoca romană târzie cel puțin, indiscrețiile, relațiile extraconjugale ale unor personaje influente, aventurile lor precum și mesajele clare de amenințare, erau desenate la adăpostul nopții de mesageri plătiți.
A doua zi, întreaga cetate lua la cunoștință de „veștile” nou desenate și povestite pe ziduri, anonim fiind doar mesagerul, pe când persoanele vizate erau enunțate în mod clar, și de multe ori astfel de întâmplări hrăneau răzbunări teribile împărțite între taberele adverse.
Mesajul graffiti a avut însă și alte semnificații sau destinații: acela de a mulțumi cuiva, zeilor sau vreunui protector binevoitor; adesea mulți dintre gladiatori în antichitate sau artiste de circ, baletiste, de la medieval la mijlocul secolului al XIX-lea, primeau mesaje de admirație pe zidurile cetății, de la un secol la altul.
Mesajul graffiti din orașul medieval și modern devine un adevărat schimb de polemici atunci când tabere adverse, atât politice cât și religioase ,se pregăteau pentru o dispută la vedere. Sloganul desenat pe ziduri pregătea viitoarea confruntare. În orașul medieval târziu se face cunoscut și mesajul „desenat” al unor găști de cartier influente, pentru marcarea teritoriului cu un simbol. Se știe faptul că, în primele secole de existență, creștinii își marcau prezența cu un mesaj desenat, simbolizat de doi pești, după cum au existat și simboluri specifice pe zidurile sau porțile caselor celor proscriși, în întreg evul mediu cu prelungiri în modernitate.
Orașul a cunoscut dintotdeauna o adevărată competiție a mesajelor, a strigătelor anonime, care, în orașul contemporan, cel puțin pentru ultimele patru decenii, să avem chiar și o componentă ludică, dincolo de aceea de ironie.
Descendența protestului anonim se regăsește astăzi în arta graffiti, în tot spațiul urban contemporan, indiferent de arealul cultural. Această universalitate culturală a mesajului anonim dovedește că există, indiferent de epoca istorică, o manieră de revoltă tăcută, de revelare a adevărurilor ascunse, de răspunsuri care sunt eludate de cei puternici.
Astăzi avem un limbaj foarte diversificat de reprezentare, de la protestul individual, strigătul de disperare sau resemnarea vizuală la nivel simbolic, la protestul legitimat printr-un simbol colectiv. Orașul românesc a recuperat relativ recent realitatea cultural-cotidiană, prin excelență urbană a culturii graffiti. Cele mai vechi repere le avem din interbelic, atunci când apar pe gardurile sau zidurile caselor simbolurile unor partide politice, cu prilejul alegerilor. Primele mesaje graffiti care ies din sfera electorală apar odată cu decembrie 1989 însă cultura graffiti, cu întreaga desfășurare de simboluri, cucerește orașul românesc abia odată cu generațiile, care s-au maturizat după 1990.
Personaje felurit colorat-reprezentate, peisaje urbane stilizate simbolic, dar și mesaje îndreptate către orice privire s-ar putea opri preț de câteva clipe. Mesajul anonim adresat ochilor altor anonimi aduși de hazard în fața protestului este o manifestare vie în viața unui oraș; este un fragment al unei mentalități necesare, obligatorii chiar, pentru o lume care se trezește din lentoarea comodității istorice, pentru a-și cere dreptul la viață.
Adrian Majuru, istoric, antropolog
Foto: Arhivă și Eliana Radu