Interviu cu Sorin Antohi, istoric al ideilor, eseist, traducător
Idei în Agora: bilanț și perspective
– Cum ați configurat programul Idei în Agora acum, la reluarea întâlnirilor de la Casa Filipescu-Cesianu, pentru viitorul an? Care vor fi temele, cine vor fi invitații?
Sorin Antohi: Molimele și războaiele, alături de catastrofele naturale, ne reamintesc mereu că istoria este imprevizibilă. Pentru fiecare și pentru toți. Am adoptat și pentru Idei în Agora această perspectivă, astfel că programul va fi destul de flexibil, deși voi face în continuare o planificare precisă pe câteva luni. Până la sfârșitul anului, așa cum am anunțat deja, invitații mei sunt Corin Braga (28.10), Giovanni Casadio (1.11), Marius Turda (11.11), Michael Shafir (22.11) [N. red.: în semn de respect pentru memoria lui Michael Shafir care a plecat dintre noi, Sorin Antohi a decis că pe 22.11 nu va exista o seară Idei în Agora; interviul a fost realizat înaintea aflării veștii decesului] și Andrei Pleșu (6.12). Acum negociez date și teme pentru perioada ianuarie-martie 2023. Cum nu dispun de o finanțare propriu-zisă (eu lucrez desigur benevol, iar echipa MMB mă ajută cu un entuziasm pe care-l prețuiesc), nu pot aduce prea des invitați din alte localități și țări. Lista astfel obținută, din fericire, include numai invitați merituoși, nu întotdeauna celebri și din medii foarte variate, pe care îi primesc spartan, dar cu maximă deschidere. Dar MMB alocă uneori sume modice, iar de multe ori invitații își plătesc singuri cheltuielile de călătorie ori se află în București cu alt prilej. Regula mea, o fuziune a proiectului inițial cu experiența celor 63 de ediții în cinci ani și a pauzei pandemice, este să ofer fiecărui invitat ocazia unei prezențe în agora la cel mai înalt nivel al său, pe o temă aleasă împreună cu mine, cu gândul la un public educat și gata să mai învețe. Spectrul tematic, teoretic, metodologic și ideologic este enciclopedic și deschis.
– Cât de mult v-au lipsit dialogurile desfășurate sub acest generic? Care a fost reacția invitaților și a publicului la primele întâlniri din această toamnă?
S.A.: Mi-au lipsit toate formele clasice de sociabilitate, ca tuturor. Având o perioadă paradoxală de vitalitate, am încercat să rezist în două feluri: citind/scriind și fiind mai prezent online. Legându-ne de glie, pandemia ne-a permis (și parcă ne-a obligat), în schimb, să participăm la câteva seminarii, colocvii și conferințe pe săptămână, uneori aproape simultan. Nici nu mai vorbesc de cei pasionați/dependenți de rețelele sociale… Pe de altă parte, această beție a ubicuității digitale (potențată de diferențele de fus orar), care ne-a lipsit și de alibiul spațiului (acesta, parcurs în lumea concretă, costă și timp, și bani, și energie, făcând astfel mai ușor refuzul unei invitații), nu a compensat dispariția întâlnirilor față către față. Dar, de prin primăvară, încurajat de mesajele unor prieteni ai mei și ai seriei Idei în Agora, am putut planifica o revenire. Nu mi se păruse atrăgător formatul online, eu încerc dialoguri spontane, pentru care co-prezența spațială este crucială. Dacă avem noroc, vom reînvăța să trăim și să gândim în spațiul public.
– Cum vi se pare situația actuală în care se găsește spațiul public românesc în privința culturii dialogului public, cât de mult s-a degradat? Ce e de făcut pentru creșterea calității sale?
S.A.: Dialogul public a fost mereu în suferință la noi. Pentru a-i crește calitatea, sau măcar pentru a-l mai face cât de cât posibil, e nevoie de mai mulți oameni inteligenți, culți, deschiși către sine și către ceilalți, relativ normali socio-psihologic, mai doritori să învețe decât să emită continuu (narcisic, exhibiționist, autist – și cu o nesiguranță care duce la încăpățânare, vehemență, alienare, ostilitate suspicioasă etc.). Dar România este cam dintotdeauna într-o mare confuzie intelectuală, culturală, ideologică, politică etc., suferind și de o combinație de provincialism, mimetism, stigmat (ură de sine care încearcă să se trateze homeopatic prin ura de altul), bovarism geocultural (iluzia fragilă că am fi plasați pe o hartă mentală și într-o geografie simbolică diferite, mai nobile decât cele ale vecinilor).
– Îmi spuneați în primul interviu pe care ați avut amabilitatea de a mi-l acorda că în cadrul acestor întâlniri muzeale pe care le organizați „ideile mari devin mai accesibile pentru mai mulți și, simultan, se clarifică pentru cei puțini care le discută profesional”. Care a fost, de-a lungul anilor, ideea a cărei clarificare v-a surprins cel mai mult?
S.A.: Cred că majoritatea întâlnirilor noastre au clarificat câte ceva pentru cineva, începând chiar cu noi, vorbitorii. Eu, în orice caz, am câștigat foarte mult. Am avut multe ecouri de la cei care au constituit micul public din sală și de la considerabil mai marele public online. În acest fel, analiza spiritului public – misiunea asumată de Idei în Agora – se completează cu un feedback prețios, deopotrivă calitativ (articulat oral sau în scris) și cantitativ (numărul de vizualizări și durata minutelor urmărite pe YouTube, numărul reacțiilor diverse de pe Facebook etc.). Datele calitative și cantitative ar putea inspira cândva un sociolog al culturii. Poate voi scrie eu însumi cândva un asemenea mic studiu al receptării seriei. Îmi iau note pentru arhiva personală.
– Bucureștenii au de ales între zeci, sute de concerte, spectacole și festivaluri care merg din unul în celălalt sau în paralel. De ce să nu rateze Idei în Agora de la Casa Filipescu-Cesianu?
S.A.: Trăim, și nu de azi de ieri, în ceea ce Guy Debord a numit deja în 1967 (cu decenii înainte de Internet și de rețelele sociale, care au dat conceptului mai multă forță, relevanță și urgență) societatea spectacolului. Ea potențează narcisismul și exhibiționismul (de multe ori, inextricabil legate), trăsăturile dominante ale individului (post)modern, alienat de erodarea raporturilor sociale tradiționale și incapabil să le înlocuiască, oricât și-ar dori, cu alternative vi(v)abile. Angoasa crescândă a extincției și, împletită cu ea, speranța suicidară într-un viitor trans- și postuman, agravează formele consacrate de malaise/malêtre, aducându-l pe om înapoi în spectacol (pe care eu îl văd ca pe un carnaval bahtinian) și ținându-l prizonier acolo. La Idei în Agora căutăm împreună o ieșire din această închidere. Prin urmare, cei care vor, dacă vor, pot să o caute alături de noi, poate învățând de la noi. Dar, evident, cei mai mulți vor prefera să rămână în închidere chiar și atunci când realizează câte ceva despre această formă tristă a condiției umane, cu multe elemente din sindromul Stockholm. Așa a fost mereu, iar în ultima vreme prizonierii spectacolului/carnavalului sunt nu doar statistic majoritari (așa a fost mereu), ci și disperați să-și transforme existența într-o serie continuă de selfies destinate tuturor celorlalți oameni. Dar, cum aceștia, la rândul lor, sunt blocați pe emisie și neinteresați de recepție, totul sfârșește în neantul digital. Fiind stoic, mă concentrez numai asupra excepțiilor, care nu trebuie să uite, sub presiunea totalitarismului orizontal (tema uneia din întâlnirile seriei) și a narcisismului exhibiționist, că dreptatea e de partea lor.
Interviu realizat de Simona Popescu
pentru „București în 5 minute”, ziarul MMB