Plimbându-ne astăzi prin cartierele Bucureștiului, observând curțile betonate ale caselor și blocurilor, unde sporadic mai supraviețuiesc câțiva copaci, cu greu ne putem imagina un timp în care capitala părea o imensă grădină, „un oraș împestrițat de copaci și flori”. Însă nu o grădină riguros trasată, precum cea franceză, unde „spiritul împinge natura către margini” și o subordonează geometriei. Ci un spațiu edenic, „sănătos și festiv”, în care totul era pe măsura omului.
Grădinile elaborate după model occidental nu au lipsit cu desăvârșire din Bucureștiul de odinioară. Sursele documentare ne vorbesc despre grădina lui Brâncoveanu de la Palatul Domnesc de „formă pătrată, în stil italian”, despre cea „desenată” a lui vodă Mavrogheni de la capătul Podului Mogoșoaiei, care era „străbătută de alei radiale plantate cu pomi care o împărțeau în 16 triunghiuri egale” sau cea a boierilor Văcărești de la Băneasa, unde se aflau „toate înfrumusețările cu putință”. În studiul „Despre grădini și modurile lor de folosire”, Dolores Toma înaintează teza conform căreia propriu culturii noastre este un alt tip de spațiu vegetal amenajat, „grădina-codru”, un loc al odihnei și desfătării în care dimensiunea estetică o secondează pe cea ludică.
Inițial, grădinile luxuriante care aparțineau domnitorului sau marilor boieri aveau o dublă funcționalitate, de grădini publice și private, fiind puse la dispoziția „norodului” în anumite zile sau chiar tot timpul anului. Îngăduința, accesul neîngrădit la spațiul vegetal, constituia un act de milostenie, proprietarii îngrijindu-se să facă locul cât se poate de plăcut „spre podoaba și mângâierea privelei de obște”. Astfel, toate clasele sociale cultivau arta de a petrece în grădină, prin simple plimbări sau participând la distracții aferente timpului festiv. Călătorii străini consemnează serbările populare gustate de bucureșteni cu ospețe, muzică, dans și „divertismente” (întreceri cu cai sau butci, jocuri acrobatice, balansoare, călușei, leagăne, focuri de artificii etc). Adesea, în perimetrul grădinilor se aflau biserici, prezență ce amplifica dimensiunea sacră a sărbătorii în mijlocul naturii.
Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, termenul „grădină” este asociat din ce în ce mai des cu grădina particulară, din jurul fiecărei case, în timp ce traseele consacrate de la Filaret, Cotroceni, Herăstrău sau Colentina devin „primblări de petrecere” ale orășenilor. Noile grădini amenajate în textura urbei, date spre folosință citadinilor („aleea” Kiseleff, mai târziu Cișmigiul), primesc în presa vremii titulatura de „grădini publice”.
În funcție de amplasarea lor, la marginea sau un centrul orașului, gospodăriile celor cu stare variau în dimensiuni, având grădini pe măsură. Unele, precum grădina Eliad sau proprietatea Cornescu se întindeau pe mai multe hectare, întinderi pe care astăzi se află cartiere întregi.
Despre frumusețea Bucureștiului din acea vreme a scris Iosif Genilie, profesor la Sf. Sava: „În lăuntrul Bucureștilor mai toate casele sunt într-o grădină plină de pomi, copaci, floreturi și verduri, ce înfigurează, vara mai ales, un codru mare și cel mai frumos prospect de o capitală, care, cu îndestularea celor trebuincioase, a pometurilor și primblărilor desfătătoare, se face adevărată cetate de bucurie […].” (Geografia, 1835)
Grădinile particulare ale protipendadei erau amenajate cu mare trudă de grădinari străini, pentru desfătarea simțurilor și a sufletului. Oazele de verdeață propuneau o „imersiune” terapeutică, restauratoare. Ochii „se veseleau” descoperind pomi seculari, flori de diferite culori și forme care articulau un limbaj de taină, înțeles doar de inițiați. Texturile diferite, plăcerea statului „tologit” în iarbă lângă un „avuz de marmură” incitau simțul tactil, invitau la odihnă sau contemplare. Miresmele florilor și ale plantelor aromatice însoțeau mesele în familie, momentele de convivialitate în anotimpurile calde, acompaniate de acordurile muzicienilor iar, în lipsa lor, de trilurile păsărilor.
Ulysse de Marsillac, atent observator al transformărilor prin care trece societatea românească în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, anunță în paginile „Le Journal de Bucarest” un „simptom fericit”: „noul gust pentru grădini.”
„Una dintre cele mai elegante e aceea a prințului Știrbei. Este un parc în miniatură, înconjurat de ziduri mari, plin de copaci magnifici, împodobit cu vase de marmură și chioșcuri; iată un retiro foarte aristocratic. Doamna Maria Filipescu posedă un adevărat parc, împodobit cu o vegetație luxuriantă, bogat în flori, verdeață și ape; e una dintre cele mai încântătoare podoabe ale străzii Mogoșoaia […] În proporții mai modeste, grădina lui Emanuel Lahovary este foarte drăguță. Aceea a domnului Ștefan Bellio ar putea fi ușor transformată într-un parc magnific. Nu spun nimic despre grădinile de dincolo de strada Mogoșoaia. Există unele foarte frumoase. Dar ele se află deja la țară.”
Pentru înfrumusețarea acestor colțuri de natură miraculoase se utilizau soiuri de plante autohtone, precum și unele aduse, contra unor sume considerabile, din diferite părți ale lumii. Expozițiile de flori exotice „pentru doritorii florilor și pentru botaniști” ofereau prilej pentru alte achiziții.
De obicei, „floretul” se compunea din „tilipane” (lalele), „zambile bătute”, „micșunele înfoiate”, garoafe, „mușcate crețe”, „vioale”, și multe altele, flori dispuse fără o ordine aparentă alături de verdeața abundentă, ierburi aromatice și „pomet”. Dintre toate florile cultivate, trandafirii făceau frecvent obiectul unor colecții, fiind căutați pentru valoarea lor estetică etc. Petalele rozelor mai intrau în componența unor rețete medicale, cosmetice și, în special, în componența reginei dulcețurilor. Cea mai cunoscută grădină de trandafiri din București era cea a preotului Ilie de la Cotroceni, amenajată în 1869. Creația preotului părea „un model imaginar al grădinii paradisiace”, cu peste opt sute de roze, viță-de-vie, plopi, cireși, flori de câmp, bolți de coacăze și o sută de stupi.
Iarna, reprezentanții elitei sociale își delectau simțurile în sere și oranjerii. În „florării” creșteau plante utilizate în scop decorativ, pentru parfumarea încăperilor, în alimentaţie şi în profilaxia unor boli. Inventarul exprimă o diversitate exuberantă: lămâi, portocal, dafin, leandru, smochin, aloe, mirt, arbore de jad, verbină, iasomie, trandafir, garoafă, maghiran, rozmarin, crizantemă, passiflora, crin, anghinare, ridichi de lună, andive, salată etc.
Tot Ulysse de Marsillac observa compromisul pe care Bucureștiul trebuie să-l facă pentru a deveni un oraș modern, jertfind natura pe altarul proiectelor urbanistice:
„Când am venit prima oară la București, pitorescul domnea fără rival. Cât era de frumos bătrânul oraș, cu casele lui turcești, grădinile umbroase, străzile sinuoase și populația pestriță care se înghesuia pe promenadele publice în zilele de sărbătoare […], adică în toate zilele anului! Era o sărbătoare și pentru ochi haosul acela de verdeață, unde veneau fără teamă mii de păsări și de unde se auzeau fără încetare cântecul lăutarilor și strigătele vesele ale unui popor născut pentru a se distra. Toate acestea tind să dispară și vom avea curând, după cum merg lucrurile, un oraș drept, rece și insipid la fel ca toate orașele moderne” (Le Journal de Bucarest, 1876).
În 1889, Ion P. Licherdopol critica urâtul obicei de a construi case unele lângă altele, fără curți, fără grădini, fapt remarcat și de Al. Macedoski:
„Unde mai sunt acele curți de case care păreau să nu se mai sfârșească, și-n al căror mijloc sălcii și plute bătrâne umbreau o cișmea de zid […] Dar curțile în care se plimbau cocorii și păunii? Dar cele din care se ridicau stoluri-stoluri fel de fel de porumbei? Ce să mai întrebăm de trandafirii de prin curți?[…]” (Casa cu nr. 10, Literatorul, 1883).
Trăim pe deplin viitorul întrezărit de cronicarii capitalei din secolul al XIX-lea. În Bucureștiul contemporan, intens populat, unde fiecare metru pătrat este exploatat pentru maximum de profit, grădinile particulare au pierdut atât din întinderea celor de altădată precum și din biodiversitate. Casele cu istorie, cândva flancate de curți și grădini, păstrează, în cazurile cele mai fericite, un mic procent din curțile de onoare proiectate anume pentru a primi trăsurile musafirilor. Urbanizarea puternică a veacului trecut a contopit extremitățile proprietăților (curte+grădină) într-un concept unic, vegetația împărțind același spațiu cu alei betonate, piscine, zone de relaxare și spații de joacă pentru copii. Cu cât ne îndreptăm spre centrele mai dense din pânza orașului, vegetația grădinilor supraviețuiește doar accidental, în mici insule închise de borduri. În locurile ostile naturii, cei mai inovatori dintre citadini experimentează cu suprafețe verzi neconvenționale (pereți, acoperișuri, terase).
Ca să aflăm cum arată astăzi oazele bucureștenilor cu stare, pentru care sunt dispuși să plătească zeci de mii de euro, este suficient să privim portofoliile arhitecților peisagiști de succes. Harta grădinii contemporane urmează un concept personalizat, reprezentând stilul de viață al proprietarilor. Parafrazând spusele unui specialist în domeniu, bucureștenii își doresc o grădină-carte poștală, un colaj din proiectele văzute în călătoriile lor. Caută varietatea funcțională și estetică a spațiului, de la locuri de relaxare la cele de socializare, cu centre de interes pitorești care amintesc de grădina engleză sau de cea japoneză. Își doresc „un tablou” surprinzător la orice pas, cu jocuri cromatice pe tot parcursul anului. „Parterul împestrițat” și viguros al grădinilor de odinioară a lăsat loc peluzelor de gazon menținute în viață prin sisteme costisitoare de irigație. Toate instalațiile sunt îngropate, inclusiv corpurile de iluminat de la nivelul gazonului care, pe timp de seară, creează o scenografie magică de umbre și lumini. „Pometul” compus cândva din arbori seculari, cu umbră deasă, apare ca un ecou în amenajările contemporane, în pâlcuri de copaci (în special soiuri de conifere) dispuse strategic, cu rol de delimitare. Mult râvnita intimitate mai este obținută prin garduri înalte acoperite cu plante cățărătoare.
Prezența apei, asociată în imaginarul românesc paradisului, rămâne o constantă în istoria grădinilor particulare. Nelipsitele cișmele și havuzuri cu „apă bună de izvor, adusă din depărtare, pe olane” și-au pierdut de-a lungul timpului dimensiunea practică. Comanditarii preferă astăzi piscine cu mini plaje, jacuzzi, iazuri cu pești sau cascade din pietre naturale.
Chioșcul, o altă construcție care baliza spațiul, destinat timpului festiv, păstrează foarte puține aspecte ale structurii inițiale. Chioșcul era o construcție cu cișmea la nivelul inferior și odăi deasupra, situată într-un punct de unde putea aduce „mare desfătare sufletului”, „o insulă” înconjurată din toate părțile de vegetație. În zilele noastre, apare declinat în formula foișorului, acoperit cu glicină sau alte plante cățărătoare. Pentru zona de relaxare, unii proprietari preferă pergole din lemn decorate cu trandafiri, uneori accesorizate cu leagăne. Traseele între zonele proprietății sunt evidențiate prin alei din piatră naturală sau din lemn exotic care ghidează pasul printre jardiniere cu plante ornamentale, valuri de lavandă, printre rocarii și statui amplasate pentru a obține un maximum de efect.
În viitorul apropiat, pe măsură ce casele vor deveni din ce în ce mai inteligente, integrând tehnologii de ultimă generație, în grădini vor străluci realizările ingineriei genetice, spectaculoasele plante bioluminiscente desfătând privirile în paradisul nocturn.
Text: Alexandra Rusu, muzeograf Casa Filipescu-Cesianu, Muzeul Municipiului București
Bibliografie:
Dan Dumitru Iacob, „Elitele din Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sociabilitate și divertisment”, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015.
Ștefan Lemny, „Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc”, Polirom, Iași, 2017;
Dolores Toma, „Despre grădini și modurile lor de folosire”, Polirom, Iași, 2001;
George Potra, „Din Bucureștii de altădată”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1981;
Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească 1750-1860”, Humanitas, București, 2015;
Gabrielle van Zuylen, „The garden. Visions of Paradise”, Thames & Hudson, London, 1995.