Din 15 septembrie 2023
EXPOZIȚIE TEMATICĂ LA PALATUL SUȚU
„Aspecte ale periferiei Bucureștiului în perioada interbelică”
Bucureştiul este un oraș care a crescut organic, un oraș deschis, primitor și care a cunoscut o permanentă extindere pe orizontală cu toate încercările de oprire a acestei expansiuni. Pentru a exemplifica această mobilitate a limitelor urbane pornim din secolul al XV-lea, când orașul era coagulat în jurul palatului domnesc, pentru ca, nu după mult timp, să crească până în zona actualei Universități, apoi, înaintând în timp, către debutul veacului al XIX-lea să ajungă în zona palatului regal, iar la finele aceluiași secol orașul să fie delimitat de o șosea periferică circulară pe un traseu care unea gările Nord, Obor, Filaret și Cotroceni.
Expoziția pune în fața vizitatorilor aspecte ale periferiei bucureștene din perioada interbelică, atunci când orașul se afla în plină transformare edilitar urbanistică. Această transformare a început dinspre centru către periferie, cunoscând totuși tempouri diferite. Evoluția organică a orașului, în care periferia devine rapid zona centrală a fost modul prin care oraşul a crescut permanent.
După Primul Război Mondial s-au trasat noi parcelări pentru a permite construirea de locuințe, parcelări care creează un spațiu de locuit dincolo de barierele orașului aflate în limitele șoselei periferice amintite. Această situație reclama un cadru legislativ care a apărut în debutul anului 1926 prin „Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București” și care împărțea orașul în două zone: centrală și periferică. Zona centrală se împărțea în patru sectoare, cu primării și consilii comunale separate. Zona periferică cuprindea restul teritoriului, până la linia forturilor, inclusiv comunele care, conform legii, deveneau suburbane orașului. În prezent această împărțire administrativă este total diferită, fiecare sector având în componența sa teritoriu atât din zona centrală cât și din cea periferică.
Mirajul Bucureștiului creşte în intensitate odată cu Unirea Principatelor şi cu devenirea capitalei României Mari, situație constatată din mărirea continuă a numărului populației, iar acest lucru va duce la extinderea teritorială pe orizontală în paralel cu extinderea pe verticală din centru.
Elocventă pentru înţelegerea fenomenului este statistica. Ea ne oferă următoarele valori: în anul 1906 oraşul avea un număr de aproximativ 300.000 locuitori, în Bucureşti exista la 29 decembrie 1930 o populaţie de 631.288, din care 564.575 populaţia oraşului propriu-zis şi 66.713 reprezentând populaţia celor 12 comune suburbane, pentru ca la 31 decembrie 1936 aceasta să fie de 786.929, iar la finele deceniului să se apropie de cifra de 1.000.000. Bucureștiul interbelic este un oraș în plină schimbare, atât din punct de vedere social, economic, cultural cât și urbanistic ca urmare a dezvoltării sale economico-industriale. Creșterea populației este un barometru al acestor schimbări, fiind o perioadă care a marcat o tranziție în evoluția urbană a capitalei, în care periferia a dobândit noi funcții și semnificații. Pe măsură ce orașul se extindea, periferia a devenit terenul dezvoltării urbanistico-arhitecturale diverse, în special pentru construirea cartierelor rezidențiale, atât moderne cât și tradiționale, menite a găzdui populația în creștere. O bună parte a alogenilor sosiți în București nu își permitea să locuiască în zonele centrale ale orașului, astfel că aceștia își vor trăi viața în zonele din capătul orașului, care mai degrabă aveau un profund aspect rural. Un alt fenomen întâlnit în această perioadă este cel al împărțirii repetate a loturilor, fapt ce a dus la o îndesire accentuată a locuințelor, în special în zonele care de acum au devenit centrale. Această nouă periferie, ultima apărută, va fi și prima care va dispărea odată cu aplicarea planului de sistematizare al Capitalei în timpul regimului comunist. După accederea la putere, partidul unic a depus eforturi în rezolvarea crizei spațiului locativ și astfel că proiectele de anvergură au fost construirea de mari ansambluri de locuințe în afara perimetrului construit al orașului, în periferia care nu punea mari probleme în privință demolărilor. Acestea sunt cartierele Titan – Balta Albă în est, Militari – Drumul Taberei în vest, Berceni în sud și ulterior arterele de penetrație cu prelungirea lor până la limita orașului, așa cum sunt șoselele Colentina, Pantelimon, Muncii, Olteniței, Giurgiului, Rahovei etc.
Muzeul Municipiului București deține în patrimoniul său o documentare fotografică a periferiei orașului, a zonelor care urmau să fie subiectul extinderii orașului făcute la dorința administrației și care stau la baza acestei expoziții. Traseul propus include diferite zone, de la șoseaua Colentina la cartierul Cotroceni, de la Herăstrău și Băneasa la Calea Văcărești, aspecte ale unei periferii dispărute în a doua parte a secolului trecut când orașul s-a transformat structural sub politicile constructive ale regimului comunist.
Alcătuită exclusiv din fotografii din Colecția de Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice a Muzeului Municipiului București expoziția propune vizitatorilor o călătorie în timp prin periferia Capitalei din perioada interbelică surprinsă în 60 de imagini. Periferia a fost documentată de fotografi precum C. Tadeu, Alfons și A. Gh. Ebner, fiind expuse și o serie de imagini ai căror autori nu au fost identificați.
Cezar Petre Buiumaci, curator, muzeograf, Muzeul Municipiului București