Etichetă vestimentară urbană în societatea românească modernă

La fel ca și generațiile anterioare, oamenii epocii moderne și-au impus concepțiile estetice în înfățișarea exterioară prin procedee de împodobire prin vestimentație.

În veacul al XIX-lea, costumul civil din spațiul românesc are ca surse de inspirație, Parisul pentru doamne și Londra pentru domni. Sobrietatea cromatică și formală a tipului de dandy englez a fost adoptată de toți bărbații. Avantajul purtării hainelor închise la culoare, din materiale rezistente, era acela că nu necesitau reparații și curățări prea dese. Bărbatul, cu ocupații lucrative, nu avea timpul necesar de a se preocupa de luxul îmbrăcăminții. În schimb, femeia, care petrecea mai tot timpul în casă, putea consacra multe ore toaletei.

Când vorbim de ținută nu putem ignora faptul că existau legi nescrise, foarte severe, pentru îmbrăcămintea potrivită fiecărei ore din zi, iar cel care le încălca era pedepsit prompt prin ignorare de către societatea necruţătoare care pândea orice gafă a elitei sale spre a o stigmatiza. „A şti a te îmbrăca este a şti în ce ocazii ce veșminte se poartă”, ne spune Constanția de Dunca în „Chronica de Mode Parisiene”, „Amicul Familiei” (nr. 4 şi 5/1-15 Maiu 1864).

Garderoba era diferită în funcţie de momentul zilei sau de activitatea pe care o avea respectabila doamnă. Exista, deci, un îndreptar al ținutelor, publicat la 1870, „Codul toaletei civile” care reglementa ţinuta în funcţie de împrejurările în care se afla o doamnă, sau de oră. Era inadmisibil a apărea în public îmbrăcată cu un veşmânt nepotrivit, prea decorat pentru dimineaţă sau prea sobru pentru seară. „Toaleta trebuie a fi schimbată după împrejurări. Aceea de peste zi va fi simplă chiar şi pentru visite; aceea pentru seară urmează a fi ceva mai bogată, iar toaleta pentru bal trebue a fi cea mai elegantă”. Desigur, în alegerea vestimentaţiei potrivite, o doamnă trebuia să dea dovadă de mult tact şi măsură, spre a nu cădea în ridicol şi a nu-şi depăşi condiţia.

Pentru plimbare, atât vara cât și iarna, se impunea simplitatea, culorile fiind mai puțin strălucitoare, deși trebuia să fie o compoziție armonioasă, rochia și accesoriile fiind în aceleași tonuri. Dacă rochia de vară avea chiar și un mic decolteu, acesta trebuia acoperit cu o pelerină. În sezonul cald erau indispensabile umbreluțele de soare, de mici dimensiuni, în nuanțe deschise, vesele, cu volane din dantelă.

Dar, orice indicație în modă era raportată la vârstă. Se păstra linia de mijloc în alegerea veșmintelor pentru femeile de 40-50 de ani, acestea neplasându-se „nici în avangardă, nici în urma modelor (…) nimic nu e mai ridicul decât o femee de 50 de ani îmbrăcată ca una de 20 ani și viceversa”, după cum se menționa în capitolul „Decența în toaletă” din Codul toaletei civile. Dacă mănușile erau în ton cu rochia, se recomanda ca încălțările (cizmulițele cu nasturi) să fie negre. Pentru acele robes de chambre, lungi, erau potriviți pantofii de atlas, de satin sau din alte suporturi textile.

În cazul bărbaților, cravata era în strânsă legătură cu vârsta, forma și culoarea, iar cămașa, de obicei albă, devine colorată abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea și doar pentru vară.

Pe timp de vară parcurile bucureștene atrăgeau un public variat, avid de distracții, clevetiri și intrigi amoroase. Grădina Cișmigiu, numită de umoristul N.T. Orășanu „Centrul modelor” sau „Întrepozitul cochetăriilor” era locul de întâlnire al elegantelor și pretențioaselor bucureștence, locul de unde se lua pulsul modei, după cum ne relatează istoricul Adrian Silvan Ionescu în cartea sa „Modă și societate urbană”. Aici erau întâlnite atât femei din înalta societate cât și femei de condiție modestă, care nu mai puteau fi deosebite, ca altă dată, prin veșmânt. Aici se observa noutatea absolută a unor veșminte, abordate cu mult entuziasm. Odată cu apariția mașinii de cusut (1845 Elis Howe și 1851 Isac Singer) și industrializarea producției de confecții, costumul nu mai avea valoare de unicat, devenind accesibil și clasei de mijloc. După cum ironiza N.T. Orășanu în poeziile sale, de la boieroaică până la mahalagioaică și la fata în casă, toate purtau crinoline și își dădeau aere de cucoane, în plimbările prin Cișmigiu.

Cu îmbrăcămintea de oraș se admitea a se face vizite, dar cu toaleta de vizită era de neconceput a ieși la plimbare. „Aici se poate dezvolta cât mai mult lux și bogăție. Rochiile pot fi din stofele cele mai grele, cât de greu adornate, chiar și cu dantele largi sau înguste”, ne spune Constantia de Dunca în „Chronica de Mode”, „Amicul Familiei”, nr 4-5/1-15 Maiu 1864.

Un domn bine îmbrăcat avea o garderobă suficient de bogată care îi putea permite să se prezinte elegant în orice situație. Din fotografiile de epocă vedem cum își etalau pălăriile de fetru, jobenul, pălăria de pai, pelerina peste frac, lanțul la ceas în chip de breloc sau medalionul (de obicei cu femeia iubită). Mai puțin spectaculoasă decât vestimentația feminină și mai săracă în culoare și forme, vestimentația masculină cunoaște variații pe parcursul secolului al XIX-lea.

O ținută decentă și sobră, total neostentativă, era obligatorie când se mergea în audiență la un personaj important: „A se prezenta însă la un superior sau la o persoană d’un rang înalt în redingotă, gheroc sau în jachetă, ori în pardesiu, aceasta ar fi o grosieră lipsă de politețe, se menționează tot în „Codul toaletei civile”.

În anul 1875, principele Carol I îi cere lui Th. C. Văcărescu, devenit mareşal al Curţii, să propună un ceremonial al Curţii Hohenzolernilor. Până atunci fusese respectat cel de pe vremea lui Cuza. Inspirându-se de la Curţile europene, Th. Văcărescu propune anumite reguli, care, aprobate de Carol, vor rămâne în funcție la Curtea Hohenzolernilor români.

Th. C. Văcărescu face o prezentare succintă a tuturor ținutelor pentru orice situație protocolară. Astfel, pentru audiențe, primiri, baluri și orice solemnități la Curte, ținuta de rigoare pentru civili era fracul, mănușile și legătura de gât albă la care se adăugau decorațiile (în mărimea reglementară, nu miniaturi), iar dacă fuseseră distinși cu mari cruci, lenta respectivului ordin se purta deasupra hainei. Militarii purtau uniforma de mare ținută ori ținuta specifică prin regulament sau prin ordin de zi. La fel și funcționarii civili care aveau prevăzută uniformă. Nimeni nu putea veni în doliu dacă nu era și curtea în doliu. Jaloanele ținutei de doliu erau date din nou de Constanția de Dunca, în „Chronica de Mode Parisiene” din „Amicul Familiei”. Se impunea o riguroasă folosire a materialelor și nuanțelor în funcție de importanța și vechimea doliului. Astfel se purtau texturi negre, fără lustru, fără garnituri. Capelele de mare doliu erau de crep, iar peste ele văduvele trebuiau să pună un văl foarte lung, tot de crep. La marele doliu nu erau admise stofele de vară. La doliu mai puțin recent se puteau aplica broderii cu mărgele negre, iar pentru semi-doliu se acceptau fulare negre cu lila sau gri, tafta neagră, mată, fără garnituri, iar bijuteriile erau exclusiv din păr sau mărgele, niciodată aur sau pietre prețioase.

Doliul Curții era de două feluri, fiind reglementări în acest sens. Pentru mare doliu bărbații purtau frac, vestă, mănuși și legături negre de gât, fără decorații, brasarda de crep negru și panglică lată, tot de crêpe la țilindru, iar femeile purtau veșminte de lână neagră cu mânecuțe de crêpe negru și mănuși la fel. Militarii și funcționarii civili erau în mare ținută, cu mănuși negre, brasardă de crep și o eșarfă tot de crep prinsă la garda sabiei, ori a spadei. Toate garniturile de fir ale chipiului sau bicornului erau acoperite cu crep negru.

Exista protocol și pentru situațiile mai vesele. Astfel, la vânătorile regale, unde participanții puteau veni în haine de călătorie sau chiar de vânătoare – dacă aceasta avea loc imediat după sosire, la punctul stabilit pentru întâlnire – era recomandat să aibă în bagaj o redingotă, pentru cazul în care regele i-ar fi reținut la prânz sau i-ar fi invitat să petreacă seara împreună.

Regina Maria, obișnuită cu eticheta strictă de la Curtea Regală a României, era îndreptățită să se mire ori să facă haz de gafele vestimentare ale unora dintre gazdele sale, pe vremea călătoriei în SUA din anul 1926. Astfel, primarul din Vancouver, deși îmbrăcase fracul, avea o vestă neagră închisă până aproape de gât, iar papionul, în loc să fie alb, era negru, ca de doliu. Un alt exemplu este cel al vechiului ei prieten, Charles Vopicka din Chicago (fostul ministru al SUA în România, în perioada 1913-1920), care atunci fusese distins cu ordinul Steaua României și era atât de mândru de această decorație încât o purta tot timpul la gât, indiferent dacă era în ținută de rigoare sau în haine de dimineață. Acesta o purta și neregulamentar, cu panglica drapată cu un jabou, iar când i s-a atras atenția asupra acestui fapt, a răspuns cu naivitate, că „așa este mult mai drăguț”.

Existau reglementări și pentru alte ocazii, cum ar fi nunta, la fel de stricte. Alina G. în cartea „Buna cuviință. Cum să se poarte omul în toate ocaziile vieței” ne informează despre reguli vestimentare în cazul miresei și a cavalerilor de onoare. Aceștia erau îmbrăcați în ținute de seară, cu frac, vestă și mănuși albe și buchețel de lămâiță la rever. Domnișoarele de onoare aveau rochii deschise la culoare, dar nu albe pentru că albul era rezervat miresei. Mireasa avea rochie cu trenă, voal alb pe cap, prins de o cunună din flori de lămâiță și beteală care îi atârna pe spate. Nu era nevoie să poarte nici o bijuterie, nici măcar cercei. Mănușile și pantofii de atlaz erau tot albi. Până la 45 de ani, o domnișoară putea să se căsătorească îmbrăcată în alb dar, după această vârstă, era recomandat să poarte rochie crem sau gri argintiu, iar pe cap, în loc de voal, o pălărie de dantelă albă cu margarete. Dacă o văduvă se recăsătorea, nu mai avea voie să îmbrace rochia albă a purității, ci o toaletă de oraș, elegantă, în tonuri de gri sau mov, fără flori de lămâiță. Această regulă era referitoare doar la femei. Bărbatul văduv care se recăsătorea cu o domnișoară, putea să fie îmbrăcat ca la prima cununie, iar ceremonia trebuia să aibă același fast.

Acum, să ne amintim de o nuntă regală, cea de la castelul Siegmaringen, în decembrie 1892. Principesa Maria se simțea stânjenită în rochia sa de mireasă pe care i-o pregătise mama ei, mai ales că avea mâneci bufante, care o incomodau: „Pe vremea aceea era moda mânecilor”à gigot” și a foilor țepene în formă de clopot. Uneori îmi părea că nu sunt decât un accesoriu fără însemnătate al voluminoaselor mele mâneci, în care mă pierdeam aproape de tot”.

Lăsându-vă pradă visului de epocă, închei cu un citat din Charles Baudelaire, „Curiozități estetice”: „Ideea pe care și-o face omul despre frumos se întipărește în toată găteala lui, îi boțește sau îi scrobește haina, îi rotunjește sau îndreaptă ținuta și, cu timpul, se insinuează subtil în trăsăturile chipului. Omul sfârșește prin a fi ceea ce ar vrea să fie”.

Dr. Maria-Camelia Ene – expert în costum și accesorii, șef Birou Istorie Modernă și Contemporană – Muzeul Municipiului București, curator al expoziției „Dress Code. Parfum de secol XIX”

Fotografii:

1. Franz Duschek, Portret de femeie cu rochie de zi, circa 1868, colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București.

2. Franz Mandy, Portret de tânără doamnă cu rochie de plimbare, circa 1881, colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București.

3. Franz Mandy, Maria Băleanu, soția lui Constantin Moret de Blaremberg, în rochie de bal, circa 1885, colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București.

4. Franz Mandy, Frosa Danielescu cu soțul, circa 1879, colecția Fotografii, cărți poștale și clișee fotografice, Muzeul Municipiului București.