Interviu cu prof. univ. dr. Augustin Ioan: Brâncoveanu: predania continuă

Augustin Ioan este doctor în arhitectură, profesor universitar la UAUIM București și directorul Consiliului Studiilor Universitare de Doctorat al acestei școli. A publicat substanțial atât în țară, cât și în străinătate, iar din 1999 este directorul seriei de cărți de arhitectură „Spații Imaginate la Editura Paideia”, cu aproape 50 de titluri publicate. A câștigat premiul Bienalei Naționale de Arhitectură București din anul 2000.

Brâncoveanu: predania continuă” era titlul conferinței pe care vă pregăteați să o susțineți la Palatul Suțu înainte de declanșarea pandemiei. Până la reprogramarea acestui eveniment, vă invit să oferim publicului câteva idei din cele pregătite pentru această conferință. Care este importanța arhitecturii brâncovenești pentru arhitectura românească?

Arta și arhitectura zise brâncovenești sunt un corpus de opere noi și de intervenții pe opere pre-existente, ctitorii laice (curtea domnească de la București, palatele de la Potlogi și Mogoșoaia) sau sacre (mănăstiri, biserici, precum și artele de escortă aferente acestora: pictură, sculptură decorativă în lemn și piatră, podoabe), precum și din semnificația acestora, explicată în nenumărate straturi hermeneutice, până astăzi. În realitate, este o activitate de circa o sută de ani, pornind cu Matei Basarab, trecând printr-o susținută activitate cantacuzină și terminând mult după moartea martirică a Brâncovenilor. Credem că acestea se constituie într-o tradiție venerabilă, încununată de martiriu. Este de presupus că, în această perioadă, meșterii din Valahia au făcut joncțiunea cu lojele de constructori operativi din Occident, probabil din Italia de Nord, dacă acesta este sensul bun de lectură al reprezentării meșterilor mari de la Hurezi pe fațada vestică a bisericii celei mari (tablou căruia Vasile Lovinescu i-a dat, probabil, o interpretare fantastică, deși sensul propriu al pozițiilor hieratice, cu trestia în dreapta și un salut de ghildă, este mult mai plin de semnificație, fiind de preferat unei hermeneutici fermecătoare, dar nesusținută istoric).

Scriați recent că „unul dintre cele câteva atribute distinctive ale moştenirii brâncoveneşti este asumarea imediată şi durabilă – până astăzi! – în arhitectura şi arta zise vernaculare, rurale, aflate în afara circuitului de iradiere al artelor aulice. De ce, cum și unde a fost adoptată tradiţia vernaculară?

Arhitectura zisă populară, vernaculară, a fost impregnată de sinteza cantacuzin-brâncovenească, artă aulică prin excelență. Asta dovedește prestigiul acestei arte împrejurul ei fizic (Vâlcea și București) și social (arhitectura sacră vernaculară rurală). Unul dintre cele câteva atribute distinctive ale moștenirii brâncovenești este asumarea imediată și durabilă în arhitectura și arta zise vernaculare, rurale, aflate în afara circuitului de iradiere al artelor aulice. De ce a fost atât de atașantă tradiția vernaculară, încât să fie spontan adoptată și, apoi, să devină genă recesivă a arhitecturii și artelor sacre din Țara Românească, iar, mai apoi, din România de după unirile succesive?

Sunt mai multe motive. O parte dintre componentele acestei arhitecturi se revendicau oricum, direct sau prin mediat, de la origini ale arhitecturilor vernaculare locale, pe care le optimizau. Prin urmare, arhitectura și arta brâncovenești reaminteau, ca un ecou, uitate atribute originare, de natură să re-împrospăteze gestul iterativ al tradiției, care nu mai era repetiție mecanică, ci devenire înnobilată de amintirea începuturilor. Astfel, elementele de renaștere italiană, sau cele venețiene, ajunse, uneori prin succesive anamorfoze, într-un spațiu liminal post-bizantin, nu făceau decât să îl curețe pe acesta de zguri și să îl repună în lumina propriei deveniri, căci și cele ale Veneției tot de la a doua Romă se revendicau. O pluralitate de voci invocau acum (în loc de una singură, cea datorată strict proximității geografice), aceleași origini, împărtășite. Altfel spus, tangența cu influențele străine, asemănătoare în sens superior arhitecturii locului, a produs o emulație în sursele vernacularului, deja prezente în Valahia acelor vremi. Acest proces poate fi asemănat celui contemporan, în care cântăreți de jazz reintroduc elemente de muzică africană tradițională, tocmai pentru a-i redeștepta identitatea, estompată, de muzică originată în SUA, dar de africani.

Arta aulică a fost întotdeauna o sursă de inspirație pentru vernacular, în ciuda quasi-izolării acestuia. Puterea fascinează, iar artele puterii sunt, prin efectul de seducție și de emulație pe care îl induc împrejur, irezistibile. A participa, așadar, la fastuoasele efecte estetice ale curții și ale ctitoriilor acesteia a constituit un proces dinainte și de după arta și arhitectura brâncovenești, cu efecte identitare semnificative. Contaminarea cu arta aulică la modă, mai ales dinaintea cantității semnificative de prezență a acesteia, în epoca brâncovenească, a devenit fenomen în sine, până într-acolo încât lemnul începe să fie chertat, de pildă, în moduri proprii bolților de cărămidă și, mai ales, (semi)calotelor. Astfel de îmbinări regăsim peste altarele unor biserici de lemn, de la țară, arătând influența bisericii de zid. Și bisericile de lemn primesc acum pridvoare dinainte-le, ca și bisericile de zid augmentate de Brâncoveanu. La fel, școala de pictură de la Hurezi, a lui Pârvu Mutu, a transmis, împrejur, iradierea sa și modestelor lăcașuri de lemn, din sate, care, astfel, se împodobeau, în sens apotropaic, cu prestigiul ctitoriilor lui Vodă Brâncoveanu.

În fine, este impresionant faptul că, și astăzi, în forme, poate, ușor inabile, tradiția vernaculară păstrează moștenirea brâncovenească în locuințele din zonele Vâlcii și Argeșului. Pridvoare, foișoare și colonete prefabricate, din beton, dar mai ales stilul de zidire (în care asizele de cărămidă alternează cu acelea de… BCA, căci piatră nu se mai folosește) amintesc, încă și încă, de geniul locului.

Ce ne puteți spune despre relația dintre tradiții și Tradiție?

Tradiţia este, deci, o federaţie de naraţiuni cu diferite grade de generalitate şi complexitate (grand narratives, dar şi petits histoires) semnificative pentru un grup (familie, comunitate, popor, continent chiar), care se transmit(e) din generaţie în generaţie. Or, tradiția brâncovenească nu este una originară, ci un punct de inflexiune, când se produce o augmentare a tradiției locale, vernaculare, prin altoirea pe acest trunchi a unor influențe italiene (în primul rând toscane și venete) și post-bizantine (venite pe filiera sârbo-dalmată). Este greu de distins care din aceste influențe predomină în formula care a ajuns până la noi după adăugiri și reinterpretări succesive. Grigore Ionescu pare să privilegieze sursa autohtonă, deși recunoaște prezența, fără îndoială decisivă, a curtenilor și a meșterilor, dacă nu chiar a unor artiști italieni la curte. Restaurarea de la Mogoșoaia, cea de la începutul secolului al XX-lea, a părut să privilegieze influența venețiană, ceea ce a făcut ca acum cele două palate, Potlogi și Mogoșoaia, să ne apară ca fiind mai diferite decât erau la vremea construcției lor. Să nu uităm, autorul reconstrucției era tot un Cantacuzino, anume prințul arhitecturii românești interbelice.

În curând va fi lansat volumul „Piatra din capul unghiului: Arhitectură sacră de la Brâncoveanu până astăzi”. Cum ați structurat lucrarea dumneavoastră?

Cartea cuprinde trei capitole: unul despre tradiția cantacuzin-brâncovenească, unul despre istoria arhitecturii religioase ortodoxe în secolul al XX-lea și un altul despre retrofuturism. E o antologie cu textele care mă reprezintă, în acest arc de timp, anunțat pe copertă, adică de la Brâncoveanu până astăzi.

Interviu realizat de Simona Popescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *