Arhitect și acuarelist, Gheorghe Leahu s-a născut la 10 mai 1932 la Chişinău, iar în 1940 a ajuns la Bucureşti împreună cu familia. A urmat cursurile de arhitectură ale Institutului de Arhitectură Ion Mincu între anii 1951-1957. Aici a avut ocazia să se formeze sub îndrumarea unor profesori de formaţie occidentală, care au activat ca arhitecţi în România interbelică, precum Duiliu Marcu sau Octav Doicescu. Aceştia i-au cultivat un respect deosebit faţă de patrimoniul construit. În perioada 1957-1991 a lucrat ca arhitect în cadrul Institutului Proiect Bucureşti, care realiza planurile urbanistice şi de arhitectură pentru Capitala României, fiind responsabil pentru proiectarea unor clădiri emblematice construite între anii 1970 – 1980. Sala de Conferințe a Muzeului Dr. Nicolae Minovici găzduiește expoziția sa intitulată „Curiozități arhitectonice bucureștene: Gheorghe Leahu”, în perioada 28 august – 3 noiembrie 2019. Acuarelele prezintă imagini inedite ale Bucureștiului, surprinse cu acuratețe și cu atenție pentru detaliu. Volumele, proporțiile, umbrele și culorile generează o atmosferă urbană aerisită, animată adesea de siluetele unor trecători sau ale unor mașini. Majoritatea acuarelelor sunt realizate în anii ’80-’90 ai secolului trecut.
Cum vi s-a părut atmosfera de la vernisajul expoziției în care ați prezentat lucrările, la Muzeul Dr. Nicolae Minovici, de la finalul lunii august?
Gheorghe Leahu: Mie mi s-a părut extraordinară atmosfera și îl felicit pe domnul director Adrian Majuru și tot colectivul pentru că a făcut o prezentare de mare finețe a activității unui nonagenar, cum sunt eu.
Cum v-a venit ideea de a dona tablouri ale dumneavoastră Muzeului Municipiului București?
G.L.: Eu am găsit, pentru mine personal ca arhitect care am lucrat la Institutul Proiect București, o supapă de evadare de la indicațiile Comitetului Central. Absolut toate lucrările pe care le făceam trebuiau să fie potrivit indicațiilor tovarășului Ceaușescu și conform Notei Cancelariei. Treaba asta a mers un an, doi, trei. La un moment dat mi-am spus: domnule, nu se poate să nu găsesc o metodă prin care să-mi fac singur programul și să-mi aleg singur subiectele. Și așa, cu totul neașteptat, m-am apucat să fac acuarelă. Am făcut acuarele atât cât mi-a fost posibil. Am avut o activitate profesională foarte grea. Și, totuși, în anumite zile de vară când Soarele apunea târziu, sau în rarele zile libere, am început să fac câte o acuarelă. Și m-am trezit acum, la vârstă pe care o am, de 87 de ani, că am un număr de 800 de acuarele. Și am spus așa: e păcat de Dumnezeu să le dau rând pe rând pentru vânzare, fiecare în câte o librărie sau undeva, în loc să le păstrez pe toate împreună ca să reprezinte un centru de cunoaștere a orașului București de către cei care vor trece și le vor vedea. Iar Muzeul Municipiului București a organizat splendit lansarea expoziției, mulțumesc foarte mult! Din punctul meu de vedere a fost o frumoasă reușită. După vernisaj, m-am întâlnit cu mulți colegi și prieteni care mi-au spus că au fost și au văzut expoziția, și m-au felicitat.
Despre degradarea arhitecturii bucureștene în anii comunismului, ce ne puteți spune?
G.L.: Când a fost cutremurul din 77, tovarășul Ceaușescu a solicitat părerea unor constructori comuniști din vârful piramidei, le-a cerut să-i spună cum s-au comportat la cutremur clădirile noi, față de cele vechi. Normal și logic, răspunsul a fost următorul: clădirile vechi nu s-au comportat bine și s-au prăbușit cu zecile, iar clădirile noi au rezistat foarte bine. După această comparație, lui Ceaușescu i-a intrat în cap că tot ce este vechi este perimat și trebuie să dispară, iar în locul clădirilor vechi trebuie să apară clădirile noi, ale comunismului. Eu eram arhitect la Institutul Proiect București și, după ce a avut loc această discuție a lui Ceaușescu referitoare la rezistența clădirilor, Ceaușescu a refuzat să mai spună vreo vorbă despre patrimoniul din centrul istoric al Bucureștiului, zona Lipscani. Nu-l mai interesa. În mintea lui „înțeleaptă”, faptul că era o adunare de clădiri vechi, monumente istorice, nu reprezenta în nici un fel o valoare. Și-a exersat după aceea „talentul” lui de conducător trăgând cu degetul pe o harta bulevardul Libertății, bulevardul Unirii, și celelalte.
Dumneavoastră ați reușit să surprindeți în aceste tablouri o atmosferă urbană aerisită, animată de siluetele unor trecători, sau ale unor mășini, ați realizat aceste acuarele în anii 80-90 ai secolului trecut. Vă rog să faceți o comparație între atmosfera de atunci, din vremea în care ați pictat acele tablouri, și atmosfera contemporană zilelor noastre și să vă referiți la actuala atmosfera arhitecturală.
G.L.: Dacă ne referim la centrul istoric, fața istorică a centrului istoric s-a schimbat. Toate clădirile din centrul istoric care păstrau patina unor foști negustori, comercianți, care și-au aranjat clădiri cu parter sau cu un etaj sau două, care să le prezinte lumii prosperitatea lor comercială sau oficială, au realizat clădirile foarte frumos. Și, a venit revoluția, după care s-au repezit tot felul de comercianți actuali, și tot felul de interesați să câștige bani și au transformat zona Lipscanilor într-un mare cartier de mese cu cu berării. Probabil că ați observat, pe unde treci sunt mese și berării, una lângă alta. Au schimbat complet caracterul acestei zone istorice, care are alte valori decât a se vinde bere la halbă.
Vedeți, îmi pare rău că eu n-am apucat centrul istoric al Bucureștiului în perioada în care era în plină dezvoltare pozitivă, adică atunci când negustorii au construit străzile acelea minunatate. Nu mă născusem nici eu, nici bunicii mei. În mijlocul secolului XIX și după aceea imediat, până înspre secolul XX, zonei Lipscani i-a dispărut treptat caracterul conferit de acele frumoase străzi comerciale. În acuarelele mele, ca să redau atmosfera, am așezat și personaje în diferite locuri. Să nu pară un cartier pustiu. Era un cartier care păstra patina splendidă a altor vremuri care nu erau cu nimic tangente cu comunismul. Erau vremurile în care negustorii erau cinstiți, nu ca unii dintre cei de acum. Eu sunt român ca și dumneavoastră și noi constatăm că acum, extraordinar de mulți găinari și dornici de a câștiga bani nemunciți s-au apucat să facă tot felul de investiții de toate categoriile, doar să iasă bani din ele. Nu pentru a păstra patrimoniul, nu pentru a respecta istoria orașului, în nici un fel. Îi conduc alte sentimente, acelea de a face o negustorie cât mai rentabilă, cu tot ceea ce există construit în acest oraș București. S-au schimbat, o dată cu anii, foarte multe elemente care fac legătura între arhitectură și oameni, între arhitectura mai veche și oamenii mai noi, arhitectura mai nouă și cu oamenii noi. Majoritatea cărților mele au în titlu cuvântul București: București portretul unui oraș, București asemănător cu Parisul la altă scară. Și am scris și o carte intitulată „Arhitect în epoca de aur” în care am reflectat activitatea dintre 1985 și 1989, în care sunt descriși cei cinci ani de arhitectură românească de la finalul perioadei comuniste. Am descris tot ce am înghițit noi în această epocă, pentru că totuși nu am renunțat la respectul față de profesie.
Și de unde pasiunea aceasta pentru pictură a arhitectului Leahu?
G.L.: Să vă spun ceva: orice om, de orice meserie, are o moștenire primită prin naștere. Eu, de când am fost elev mic, în clasele primare, apoi și în liceu, am fost hărăzit de Dumnezeu cu o foarte mare ușurință în a desena. M-am născut cu talent la desen. Așa că mâzgăleam orice fel de chestie, desenam copii, colegii mei, profesorii, desenam gazetele de perete. Am fost un talent afirmat din clipa în care m-am născut. Dar am devenit arhitect, nu pictor pentru că arhitectura este o meserie superbă. Știți ce se întâmplă? Sunt oameni care au meserii foarte frumos postate pe scara valorilor. Sunt meserii de toate categoriile. Dar despre arhitectură, pentru că eu sunt arhitect vă spun așa: este măreață, nu se face precum o compoziție la un pian sau o vioară, se face pe niște clădiri, care uneori au dimensiuni monumentale. Arhitectura este de fapt toată casa în care trăim cu toții. În toate orașele, în toate satele, în toate clădirile pe care le vedem în calea noastră, toate au în ele, zidit, talentul arhitecților.
Interviu realizat de Simona Popescu