Interviu cu conf. univ. Felicia Waldman
Holocaustul, o paradigmă pentru trecut, prezent și viitor
Ce reprezintă Holocaustul astăzi și de ce trebuie comemorat?
Felicia Waldman: Holocaustul nu mai este demult privit doar ca un eveniment istoric, ci ca o paradigmă din perspectiva căreia se pot analiza toate celelalte genociduri, trecute, prezente și viitoare. Pentru că din păcate astăzi nu se mai poate spune nici măcar că este „o lecție din care trebuie să învățăm, ca să nu se mai repete”, căci secolul XX ne-a arătat cu prisosință că nu învățăm nimic din istorie și continuăm să o repetăm la nesfârșit. Secolul trecut a fost, în fapt, secolul genocidurilor, dacă ar fi să ne amintim doar de genocidul armean, de fosta Iugoslavie, de Rwanda, Darfur și toate celelalte, de dată mai recentă. Motivul pentru care Holocaustul nu trebuie uitat sau tratat cu ușurință este unicitatea lui. Pentru că spre deosebire de toate celelalte genociduri, care au avut ca obiect accesul la resurse, indiferent că era vorba de pământ, bunuri mobile și imobile, sau valori, Holocaustul a avut ca obiectiv, pe lângă accesul la resurse (care nu trebuie desconsiderat, chiar dacă în discursul oficial era subordonat motivului rasial), îndepărtarea și dispariția unui întreg grup etnic și religios, de oriunde s-ar fi aflat. Lecția cea mai importantă care poate fi învățată din această tragedie neîntâmplătoare, pentru că, să nu uităm, a avut în spate o lungă evoluție a antisemitismului, constituind doar un apogeu al unei uri acumulate în timp, din motive religioase, dar și (mai ales) economice (țapul ispășitor și capra vecinului), este că o astfel de crimă împotriva umanității nu se petrece brusc și necontrolat, ci pe cale (cel puțin formal) legală și că identificând din timp pașii care pot duce în această direcție există șansa de a interveni pentru a o opri (chiar dacă am văzut că în realitate atunci când chiar este cazul nu intervine nimeni, sau intervenția este doar „de ochii lumii”).
În ce privește comemorarea, trebuie spus că, deși a început târziu chiar și în Occident (abia în anii 70), ca să nu mai vorbim de Estul Europei, unde a fost posibilă doar din anii 2000, întrucât comunismul a oprit orice încercare de a aminti despre Holocaust (istoria a început cu victoria comuniștilor împotriva fasciștilor, evreii s-au pierdut în traducere), există deja o „oboseală” în tratarea subiectului, care alături de recrudescența antisemitismului din zilele noastre nu prevestește nimic bun, mai ales în condițiile în care supraviețuitorii, singurii care mai pot face experiența palpabilă, dispar din motive naturale. De aceea, comemorarea ca modă, ca acțiune de bifat, nu folosește la mare lucru.
În acest caz, cum se poate comemora Holocaustul într-un mod semnificativ și nu doar ca obligație?
F.W.: Cred că este important de amintit că Holocaustul nu a dus doar la dispariția a milioane de oameni, ci și a unui mod de viață, a unui patrimoniu material și imaterial, care s-a pierdut pentru totdeauna. Și nu mă refer aici doar la potențialul pe care l-ar fi avut cei uciși de a face ceva pentru omenire, indiferent că vorbim despre ceea ce ar fi putut deveni copiii omorâți sau despre ceea ce ar mai fi putut produce artiștii asasinați în plină perioadă de creativitate, ci și la modul de organizare al lumii evreiești din Europa, la târgurile evreiești, shtetls, la limba idiș, aflată azi în comă, pentru că nu mai are cine să o vorbească, la comunitatea evreilor spanioli din România, decimată în totalitate după 500 de ani de istorie. În condițiile în care violența este astăzi un lucru obișnuit, la televizor, pe internet și chiar (sau poate mai ales) în jocuri, a vorbi despre morți nu mai impresionează prea tare. Pornind de la celebrul citat conform căruia moartea unui om e o tragedie, moartea unui milion de oameni e o statistică, unul din cele mai accesibile și semnificative moduri de a comemora Holocaustul, promovat de o serie de institute ale memoriei din lume, dar și de organizații internaționale precum International Holocaust Remembrance Alliance, care pun la dispoziția celor interesați resurse educaționale în acest sens, este „individualizarea istoriei prin transpunerea statisticilor în istorii personale”, respectiv prin cunoașterea vieții victimelor, nu doar a modului cum au murit (gazate, împușcate, înecate, sau ca urmare a foamei, frigului sau bătăii). Cu alte cuvinte, să dăm nume și fețe victimelor, nu să folosim numai numere și statistici; să oferim imagini ale succesului, nu doar ale morții, să arătăm filme care spun o poveste, nu niște poze impersonale din lagăre. Lista lui Schindler, filmul lui Steven Spielberg, a făcut mai mult pentru memoria Holocaustului decât orice manual de istorie. Și pentru că vorbim despre manuale și materii, trebuie adăugat că Holocaustul nu este un monopol al orelor de istorie. Relatările despre Holocaust subliniază natură extremă a comportamentului uman, ura şi cruzimea, dar şi curajul şi umanitatea. Asta înseamnă că Holocaustul ridică probleme morale, teologice şi etice importante, care pot fi explorate și la lecţiile de religie sau de educaţie civică. De asemenea, Holocaustul poate fi privit și din perspectiva creativă a literaturii (memorii, cărți de istorie dar și de ficțiune, poezii), artei (picturi, sculpturi) şi muzicii (compoziții și concerte).
Atunci cum se explică faptul că în ciuda acestor evoluții pozitive, negarea Holocaustului continuă nu doar să existe, ci și să crească?
F.W.: Negarea Holocaustului are motive diverse. Dacă în alte părți are de-a face cu naționalismul exacerbat, la noi este un rezultat al perioadei național-comuniste a lui Ceaușescu, dar și al înrădăcinării mitului, tot comunist, al „ospitalității poporului român”. Sunt și oameni care își exprimă deschis incapacitatea de a recunoaște că poporul lor, poate chiar membri ai familiei lor, au putut participa la așa ceva. Generalul George Marshall, care a vizitat în aprilie 1945 Ohrdruf, unul din sub-lagărele de la Buchenwald, primul eliberat de americani, a prevăzut încă de atunci că negarea va începe imediat, ceea ce s-a și întâmplat. O reală problemă o constituie dispariția supraviețuitorilor, dar și a martorilor. Odată cu plecarea celor care au trăit direct evenimentele, rămân doar dovezile documentare și de aceea se face un efort deosebit pentru a se găsi cele mai fezabile moduri de a păstra și utiliza mărturiile lor.
Ce am putea face fiecare dintre noi pentru ca totuși moartea atâtor oameni nevinovați să nu fi fost în zadar?
F.W.: Cred că cel mai simplu este să aplicăm o zicală care constituie în fond baza iudaismului: ce ție nu-ți place altuia nu face. Îmi amintesc că la mineriada din 1990 minerii aveau consemn să bată intelectualii. Și cum aveau să-i recunoască? După barbă și ochelari. Probabil că un bărbos cu ochelari care știa că poate fi bătut doar pentru că arăta așa, ar fi înțeles mai ușor situația evreilor care purtau steaua galbenă pentru a fi mai ușor țintiți de diverse tipuri de discriminare, doar pentru că s-au născut evrei. Și mai cred că, știind care au fost pașii care au dus la Holocaust, atunci când nu ne place ceva sau cineva putem să ne punem întrebarea: eu până unde aș merge și unde m-aș opri înainte de a fi prea târziu?
A consemnat Simona Popescu