vindecări miraculoase - micaela eleutheriade
Descendentă, pe linie maternă, a pictorului Gheorghe Tattarescu, Micaela Eleutheriade s-a născut într-o duminică de iunie a anului de graţie 1900. A petrecut primii ani ai studiilor artistice la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti (fondată de Theodor Aman şi de bunicul său, Gheorghe Tattarescu). Ca profesori i-a avut pe Ipolit Strâmbu, Dimitrie Serafim şi Cecilia Cuţescu-Storck. A petrecut apoi trei ani la Paris (1924-1927), perfecţionându-se la Academia Ranson, cu pictorul Roger Bissiėre. Debutul i-a decurs firesc, pozitiv, fără dramatismul ce nu arareori a marcat biografia atâtor autori mai ermetici. Primele lucrări le-a expus la Paris, în 1926, ea participând totodată, în ţară, la diverse manifestări; de pildă, la Salonul Oficial din Bucureşti, a prezentat lucrarea Natură moartă cu pălărie neagră – achiziţionată imediat de K.H.Zambaccian. Evenimentul are semnificaţie, vădind, în acelaşi timp, „flerul” renumitului colecţionar, dar şi harul tinerei (pe-atunci) artiste, har ce avea să se confirme într-o ascensiune constantă, lină şi durabilă, pe parcursul unei cariere bine apreciate. Expoziţiile sale personale (prima – în 1936) au suscitat reacţii pozitive chiar de la debut, între altele, în memoria istoricilor rămânând cronica laudativă semnată de Nicolae Tonitza – scriere influenţând întrucâtva modul cum a fost artista primită de receptorii care, oricum, ar fi adoptat-o cu simpatie, dată fiind accesibilitatea lucrărilor ei. Privind retrospectiv şi general, Ion Frunzetti numea relaţia cu privitorii a Micaelei Eleutheriade „o mare dragoste împărtăşită”; „Iubită de public, artista şi-a iubit publicul întotdeauna, pe cel prezent şi ştiut, ca şi pe cel neştiut şi viitor, pentru că iubeşte oamenii” (I.Frunzetti). Eleganţa picturilor Micaelei Eleutheriade se impune fără să reclame eforturi speciale, graţie adresării simple, dar inteligent elaborate. Modernitatea lucrărilor constă într-o combinaţie de elemente – unghi de perspectivă, decupajul cadrului, accente ale liniei, decorativismul recuzitei scenografice, rafinamentul cromatic – ce o înscriu firesc în tendinţele epocii, fără rigoarea explicită a vreunui program stilistic strict. De la început, specialiştii au remarcat preferinţa Micaelei Eleutheriade pentru naturi statice, dar şi pentru peisaj, scenele de interior, vedute cotidiene, toate sitnetizând realitatea „ca sursă a artei şi ca punct de contact al artistului cu sine însuşi.” (Ion Frunzetti). „Este aici o poezie a vieţii de toate zilele, înţeleasă dinăuntrul ei şi nu ilustrativ, turistic” - surprindea Ion Frunzetti - fără „...sentimentul superificial şi străin al unui simplu vizitator”. Coerenţa stilistică remarcabilă a acestei artiste provine din autenticitatea prin care intră în relaţie cerebrală dar, în acelaşi timp, afectivă cu lumea înconjurătoare, în mod neostentativ – cu atât mai convingător, – adaptând lecţiile Occidentului (cu paradigmele sale consacrate) la felul ei de-a înţelege atmosfere, efecte plastice, sugestii poetice, conjuncturi sufleteşti. Pictoriţa a avut talentul (şi înţelepciunea) să instituie, dincolo de mode şi curente, ceea ce Dan Grigorescu a sintetizat prin sintagma „univers calm şi cordial”. Micaela Eleutheriade cultivă ceea ce s-ar putea numi, în cazul său special, perspectiva sentimentală asupra unor locuri sau scenografii ce poartă, de fiecare dată, o subtilă dar constant perceptibilă investiţie emoţională rezultată din implicarea prezenţei umane chiar şi acolo unde figura umană, ca atare, lipseşte din cadru. Secvenţele vizuale – savant decupate în compoziţii libere, însă niciodată întâmplătoare, - sunt focalizate pe anumite elemente selectate pentru forţa de sugestie, deschizându-se către coordonate psihologice pare-se comune atât autoarei cât şi celui ce contemplă pânza, generând un circuit empatic fără multe obstacole. „Legătura cu postimpresionismul (...) se vede realizată în dobândirea cursivităţii şi lizibilităţii structurii narative a imaginii. O naraţiune scoasă de sub incidenţe şi supusă unui timp interior cu o singură dimensiune – prezentul” - se apreciază în Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani. „In contactul cu mediul artistic parizian şi cu atmosfera impregnată de sincretismul impresionist specific epocii, tânăra artistă şi-a clarificat opţiunile estetice. Contactul cu muzica lui Claude Debussy a condus la o experienţă estetică sinestezică.(...) Contactul cu muzica lui Eric Satie sau Maurice Ravel este, de asemenea, important în procesul de creaţie al artistei.” (www.eleutheriade.obi.ro.). Unii au decelat, în compoziţii, asemănări cu Raoul Dufy, Albert Marquet, ba chiar Henri Matisse. Bine ancorată în modernism, atentă la realitatea pariziană a momentului său, Micaela Eleutheriade a evitat, totuşi, aventurile plastice prea îndrăzneţe, astfel încât comparaţii cu sus-amintiţii creatori se pot limita la calitatea liniei, la justeţea cromatică, judecăţile asupra realizărilor sale fiind raportabile nu atât la investigaţiile altora, cât la intenţiile autoarei înseşi de a evita, cu rafinament şi măsură, extravaganţe ce nu i-ar fi slujit intenţiilor creative. Oricare ar fi înrudirile stilistice pe care ochiul mai mult sau mai puţin avizat e gata să le desluşească în culorile, în contururile ori în subiectele lucrărilor ei, Micaela Eleutheriade este îndatorată preponderent propriei lucidităţi creative ce continuă să-şi transmită mesajul de echilibru între datele lumii exterioare şi suveranitatea subiectivismului căutător de sens, fuzionându-le într-un fel de „existenţialism” pictural strict personal, probat prin inter-relaţionarea cu ceilalţi - cu subiectivităţile cărora li se adresează şi care pot descoperi universuri intersante, în mostrele ei de percepţie. Lucrările reunite în expoziţia de faţă au fost, fără excepţie, restaurate în cadrul Laboratorului de specialitate al Muzeului Municipiului Bucureşti. Liana Ivan-Ghilia