Muzeul Municipiului București organizează URBANITAS – Simpozion de Istorie și Patrimoniu Urban, ediția a VI-a, care se va desfășura vineri, 12 noiembrie 2021, între orele 09:00 și 15:00, live on-line prin intermediul platformei Zoom.
Istoria orașului și Patrimoniul urban sunt temele de bază ale acestui simpozion, completate la fiecare ediție cu un dosar tematic variabil, care în acest an este reprezentat de crizele și soluțiile sanitare urbane dezvoltate de-a lungul timpului, din antichitate până în prezent, sub toate aspectele și din diverse perspective de analiză. Comunicarea susţinută în cadrul simpozionului va putea fi publicată în numărul 2/2021 al Revistei de Studii Urbane Integrate – URBANITAS a Muzeului Municipiului Bucureşti.
Persoanele care doresc să audieze comunicările din cadrul simpozionului sunt rugate să se înscrie printr-un email trimis la adresa urbanitas@muzeulbucurestiului.ro, prin care să furnizeze datele de contact și afilierea instituțională, urmând ca apoi să le fie transmise datele pentru logarea on-line.
PROGRAM
09:00 – 09:20 – conectare on-line participanți și verificare tehnică
09:20 – 12:00 – Partea I: Istorie și patrimoniu urban
Grina-Mihaela Rafailă, Morile în Bucureștii secolelor XVIII-XIX
Ştefania Dinu, Palatul Cotroceni – axa centrală a Cartierului Cotroceni (1893-1947)
Maria-Camelia Ene, Un arhitect, un stil și o clădire emblematică a Bucureștiului
Cezar-Petre Buiumaci, Statuia lui Tudor Vladimirescu din Bucureşti
Roxana Coman, Colecția de Artă decorativă-metal a Muzeului Municipilui București: repere inițiale
Dana-Roxana Nicula, Orașul Caracal între două repere culturale – Teatrul Național și Parcul „Constantin Poroineanu”
Mădălin-Cristian Focșa, Rafinăria de la Câmpina – un peisaj industrial unic
Ionuț Purica, Strategie de energie pentru un oraș mic
12:00 – 12:20 – pauză
13:00 – 14:40 – Partea a II-a: Crize și soluții sanitare urbane
Gabriel-Stelian Constantin, Crizele sanitare din București și măsurile de prevenție luate în timpul domniilor fanariote
Mihaela Diana Sprînceană, Fundațiunea Panteleimonului
Lidia Trăușan-Matu, Povestea Carantinei de la Călărași (1784-1863). Arhitectură, rețele sociale și agenți patogeni
Nicoleta Bădilă, Crize medicale în București în secolul XIX
Andreea Mâniceanu, Bucureștii în timpul pandemiei de gripă spaniolă. Principalele știri ale ziarului „Universul” din 1919
Adriana Roșca, Crucea Elisabeta: o recompensă pentru serviciul de asistență medical
14:40 – 15:00 – discuții
Moderator: Dr. Vasile Opriș
Colectiv de organizare: Dr. Vasile Opriș – Șef Secția Istorie, Muzeul Municipiului București; Dr. Camelia Ene – Șef Birou Istorie Bucureșteană, Muzeul Municipiului București.
Consultanți științifici: Dr. Adrian Majuru – Manager, Muzeul Municipiului București; Dr. Dan Pîrvulescu – Director Adjunct, Muzeul Municipiului București.
REZUMATELE COMUNICĂRILOR
Partea I: Istorie și patrimoniu urban
Morile în Bucureștii secolelor XVIII-XIX
Dr. Grina-Mihaela Rafailă
Muzeul Municipiului București
Oriunde s-ar fi stabilit oamenii, pe lângă celelalte merinde, cel mai important aliment era pâinea, obţinută din făina diferitelor cereale. În funcţie de timp, condiţii şi nevoi, locuitorii oraşelor s-au folosit de mori de apă, vânt sau mori cu cai. Ultimele două tipuri au fost introduse şi din cauza faptului că morile care utilizau forţa motrice a apei aveau un timp limitat de funcţionare, fiind active doar pe perioada verii şi atunci când nu existau perioade de secetă.
Şi în Bucureşti au existat asemenea instalaţii al căror număr, mai mic decât în zona rurală, s-a aflat în strânsă legătură cu numărul celor care populau oraşul. Erau de diferite mărimi în funcţie de numărul pietrelor de măcinat şi de roţile mişcate de curentul de apă. În acelaşi timp, ele au reprezentat şi prima formă de „industrie” locală, care aducea venituri destul de consistente proprietarilor – domniei, boierilor sau mănăstirilor. Egumenii şi călugării aşezămintelor monastice chiar preferau asemenea instalaţii în defavoarea vreunei moşii aducătoare de venituri îndestulătoare, aflată într-o zonă prosperă a ţării, dar la care accesul era mai greu.
O adevărată podoabă a râului care străbătea Capitala, morile pot fi urmărite documentar abia din secolul al XVI-lea, când înscrisurile menţionează existenţa unor asemenea instalaţii, aşezate, de obicei, pe cursul direct al Dâmboviţei şi al Colentinei. Cea mai veche moară atestată documentar în interiorul oraşului era cea de la Ciutărie, aflată în apropierea Curţii Domneşti făcută de către Dobromir banul, înainte de anul 1587, aşa cum reiese din actul emis la 10 februarie 1630, când aceasta a fost dăruită călugărilor de la mănăstirea cu hramul Sf. Troiţe (Radu-Vodă).
Cuvinte-cheie: București, moară, apă, industrie, Dâmbovița.
Palatul Cotroceni – axa centrală a Cartierului Cotroceni (1893-1947)
Dr. Ştefania Dinu
Muzeul Național Cotroceni
Palatul Cotroceni a fost construit începând din 1893, când guvernul a deschis un credit de 1.000.000 lei pentru dărâmarea vechilor case domneşti şi construirea unui palat în folosinţa moştenitorilor Coroanei, principele Ferdinand şi principesa Maria, ca reşedinţă oficială, lucrările fiind încredinţate arhitectului francez Paul Gottereau. Lucrările de construcţie s-au încheiat trei ani mai târziu, în 1896, an în care familia princiară s-a mutat în noul palat. Arhitectul Paul Gottereau ridicat noul palat princiar pe fundaţiile fostelor case domneşti din perioada cantacuzină şi reamenajate de către principii Barbu Ştirbei şi Alexandru Ioan Cuza. Noua reşedinţă trebuia să respecte atât principiile de funcţionalitate domestică cât şi rigorile de reprezentativitate specifice unui palat princiar.
Construcţia Palatului Cotroceni începând cu anul 1893 şi prezenţa familiei princiare/regale Ferdinand şi Maria în această zonă, a determinat apariţia Cartierului Cotroceni, care a cunoscut o dezvoltare plenară după Marea Unire şi până spre anii ՛40.
Palatul Cotroceni și Cartierul Cotroceni și-au împletit destinele în Capitala României Mari, palatul fiind axa în jurul căreia s-a ridicat și dezvoltat acest cartier liniștit, plin de verdeață, cu arbori seculari aparținând vestiților codri ai Vlăsiei. Membrii familiei regale, personalul civil și militar aflat în slujba regelui Ferdinand I, în special, au fost primii locuitori ai zonei Cotroceni și cei care au dat cartierului primele direcții de dezvoltare.
Ridicat în jurul palatului regal, Cartierul Cotroceni s-a aflat permanent în atenția edililor Capitalei, devenind parte a Micului Paris, cu locuințe tip vilă, proiectate de arhitecți de marcă ai epocii, în stilurile caracteristice perioadei dintre cele două războaie mondiale.
Cuvinte-cheie: Cotroceni, palat regal, cartier, stiluri arhitecturale, principele/regele Ferdinand, principesa/regina Maria.
Un arhitect, un stil și o clădire emblematică a Bucureștiului
Dr. Maria-Camelia Ene
Muzeul Municipiului București
Arhitectul Petre Antonescu (1873-1965) este „fără îndoială, unul dintre cei mai sofisticați și prolifici arhitecți din epoca sa, marcând prin originalitate stilistică arhitectura publică în prima jumătate a secolului al XX-lea”. Diplomat al l’École des Beaux Arts din Paris (1899), Petre Antonescu este discipolul arhitectului Ion Mincu (considerat principal promotor al stilului neoromânesc)”.
Petre Antonescu proiectează numeroase clădiri, în mare parte monumentale, dezvăluind o personalitate artistică complexă, puternică, cu o activitate creatoare excepțională și diversă ca abordare conceptuală, stil și program. De numele său se leagă construirea unor edificii memorabile din Capitală precum Palatul Kretzulescu (1904), Palatul Ministerului Lucrărilor Publice (1910), Arcul de Triumf (în forma de azi), Palatul Băncii Marmorosch Blank (1913), sau Palatul Facultăţii de Drept (1935).
Deși abordează în mod excepțional stilurile Electic și Art Nouveau, arhitectul Petre Antonescu rămâne fidel tradiției medievale și filonului bizantin, dovedește cunoașterea vechii arhitecturi românești, adaptează motivele tradiționale în detaliu și ansamblu la funcționalitatea clădirilor moderne. Valorificarea stilistică neoromânească, ce caracterizează mare parte a operei sale, își pune amprenta atât pe clădirile publice cât și pe locuințele individuale.
După primii ani de cercetări și studii întreprinse de autor în domeniul artei românești vernaculare, construcția fostului palat al Ministerului Lucrărilor publice a fost prima sa încercare de a rezolva, la scară monumentală, o temă de conținut și caracter modern, inspirată din variatele resurse de știință constructivă și bogatele mijloace de expresie arhitecturale pe care i le ofereau tradițiile artei pământene. Clădire vastă, monumentală, Palatul Ministerului Lucrărilor publice este unul din edificiile remarcabile în care s-a abordat cu succes tratarea în forme monumentale a unor elemente de veche arhitectură românească.
Semnificaţia culturală a clădirii concepute de Petre Antonescu este incontestabilă, începând de la amplasarea pe o arteră importantă, Bulevardul Regina Elisabeta și ajungând la detaliul de arhitectură într-un concept original.
Cuvinte-cheie: stil, vernacular, neoromânesc, Art-Nouveau, monumental, edificiu, tradiție, filon bizantin.
Statuia lui Tudor Vladimirescu din Bucureşti
Dr. Cezar Petre Buiumaci
Muzeul Municipiului București
Prezentarea de față are la bază arhiva Comitetului de inițiativă pentru ridicarea monumentului lui Tudor Vladimirescu în București, aflat în patrimoniul Muzeului Municipiului București, în cadrul Colecției Documente și tratează tema ridicării statuii lui Tudor Vladimirescu în București și demersurile pe care Comitetul constituit în acest scop le va face pentru a duce la bun sfârșit obiectivul: strângerea de fonduri prin diferite acțiuni și activități precum conferințe, concerte, diferite publicații, tipărirea cărți poștale ori emiterea insigne, până la organizarea unui concurs de soluții pentru alegerea sculptorului care să pună în operă statuia lui Tudor Vladimirescu. Cel desemnat în urma concursului din 1930 a fost sculptorul Teodor Burcă, care va realiza monumentul dezvelit cinci ani mai târziu în piațeta dintre străzile Romană, Precupeții Vechi și Sfânta Maria. Documentele din arhiva Ministerului Culturii pun în evidență interesul pe care regimul comunist îl acorda omagierii conducătorului Revoluției de la 1821 în cadrul discursului propagandistic. Totodată este relevat interesul pentru omagierea liderului din Vladimir în alte localități, în principal din sudul țării, dar și numărul mare de statui pe care acesta le are în București.
Cuvinte-cheie: statuie, monument, sculptura urbană, Tudor Vladimirescu, Teodor Burcă.
Colecția de Artă decorativă-metal a Muzeului Municipiului București: repere inițiale
Dr. Roxana Coman
Muzeul Municipiului București
Acest scurt studiu își propune să ofere câteva repere ale Colecției de Artă decorativă-metal a Muzeului Municipiului București în legătură cu tipurile de metal, tipologie și atelierele care au produs piesele.
În primul rând, așa cum și denumirea indică, colecția de metal este subsumată categoriei generale de artă decorativă, iar sistemul utilizat pentru clasificarea obiectelor de artă decorativă este cel determinat de tipul de material/suport. „Colecționând, descriind, comparând – toate sunt practici profunde empirice. (…) Momigliano argumentează că anticarii din Renaștere și din Europa modernității timpurii, deși denigrați de generațiile ulterioare, au inventat cercetarea. El ar mai fi susținut, de asemenea, că ei au stat la începutul istoriei a ceea ce numim interdisciplinaritate.” (Miller, 2017) Volumul semnat de Peter N. Miller subliniază interdisciplinaritatea unei abordări axată pe obiect dată de metodele de cercetare ce includ incursiuni în tipul de material, în tehnica de prelucrare a materialului, caracteristici estetice, utilizare, relații comerciale, istorie naturală, ș.a. În consecință, articolul va aborda Colecția de Artă decorativă-metal a Muzeului Municipiului București, urmărind aspecte precum: tipul de material utilizat și diversele tehnici de prelucrare, ateliere și variatele semnificații și scopuri atribuite.
Cuvinte-cheie: metal, tehnici de prelucrare, ateliere, utilizare, domestic, România, secol 19.
Orașul Caracal între două repere culturale – Teatrul Național și Parcul „Constantin Poroineanu”
Dr. Dana-Roxana Nicula
Muzeul Romanațiului Caracal
Caracal, aşezare antică care a evoluat de-a lungul istoriei de la sat, târg, scaun domnesc la capitală de judeţ şi reşedinţă de raion. Din anul 1968, când a avut loc o nouă împărţire administrativă a ţării şi judeţul Romanaţi nu a mai fost reînfiinţat, Caracalul si-a pierdut funcţia de reşedinţă districtuală.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, schimbarea aspectului oraşului reprezenta o necesitate locală, deoarece era capitala districtului şi trebuia să arate frumos. Prefectura îşi propunea ridicarea unor edificii reprezentative pentru instituţiile administrative, canalizarea pârâului ce traversa oraşul, pavarea străzilor şi a şoselelor, amenajarea unei grădini publice și a unui parc, iluminatul urbei, ridicarea unei clădiri pentru teatru. Primul edificiu reprezentativ construit a fost Palatul administrativ, ridicat între 1870-1874, de arhitectul italian Silvio Mariani. O altă clădirea este cea a Primăriei, ridicată între anii 1890-1895, în acelaşi stil, puţin simplificat, în imediata apropiere a Prefecturii. Un alt edificiu impunător, ridicat între anii 1896-1923, este Palatul de Justiţie. La 14 iulie, s-a pus piatra fundamentală a Teatrului Naţional din Caracal, după planurile arhitectului austriac Franz Billeck și a fost inaugurat oficial în octombrie 1901.
În această perioadă municipalitatea orașului a luat hotărârea să se amenajeze în partea de vest a orașului un parc de agrement. S-au făcut demersurile necesare și în perioada 1893-1914, a fost amenajat parcul din Caracal după planurile a doi peisagiști francezi Ernest Pinard şi Edgar Redont. În prezent Parcul oraşului este cel mai important obiectiv de arhitectură peisagistică din judeţul Olt. Poartă numele marelui filantrop Constantin Poroineanu, din a cărui avere s-au plătit imobilele expropriate din Qadrilater (zonă din centrul orașului), precum şi amenajarea parcului
Cuvinte cheie: Caracal, teatru, cultură, arhitectură, parc, edificiu.
Rafinăria de la Câmpina – un peisaj industrial unic
Mădălin-Cristian Focșa
Masterand, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
În mijlocul orașului Câmpina se păstrează platforma rafinăriei „Steaua Română”, fondată în anul 1897 – un simbol al rolului crucial jucat odinioară în economia mondială de petrolul românesc. Valoarea de azi a rafinăriei este dată de istoria ei bogată, evenimentele prin care a trecut și simbolistica puternică. De la epoca glorioasă în care era cea mai mare și modernă de pe continent, rafinăria din Câmpina a trecut – prin momentele distructive ale lui 1916 – spre anii interbelici plini de stabilitate și prestigiu; au urmat bombardamentele din 1943-44, când a fost ținta atacurilor anglo-americane. În fine, naționalizarea din 1948 a pus capăt investițiilor și a avut ca urmare scoaterea treptată a rafinăriei din grupul celor competitive, datorită politicilor economice comuniste.
Dincolo de valoarea memorială și identitară a unei uzine ce a făcut istorie, rafinăria de la Câmpina este unică prin înglobarea ei – deopotrivă fizică și sentimentală – în oraș și în comunitate. Faptul că încă din primii ani de existență a ocupat aproximativ aceeași suprafață ce o are și azi, arată amploarea și monumentalitatea ei la origine, când era un adevărat colos industrial. Iar perpetuarea funcționalităților, a diverselor secții și instalații, pe aceleași amplasamente – chiar dacă multe s-au tot înoit cu timpul – e de natură a-i spori valoarea istorico-memorială, de ansamblu, cât și pe cea tehnică. Aceasta din urmă crește și mai mult dacă luăm în calcul faptul că în cuprinsul celor aproximativ 15ha se desfășoară utilaje și instalații păstrate din toate epocile traversate de rafinărie, ce alcătuiesc împreună un tablou coerent (și probabil unic pe continent) care ne arată evoluția industriei de prelucrare a petrolului.
Comunicarea dezvoltă evoluția istorico-spațială a platformei industriale și împărtășește rezultatele cercetărilor recente ale autorului, care demonstrează vechimea și valoarea clădirilor și instalațiilor componente, și unicitatea obiectivului ca peisaj industrial urban.
Cuvinte-cheie: patrimoniu industrial, rafinărie, Steaua Română, Câmpina, industrie urbană, Prahova, petrol, Belle Epoque, Perioada interbelică, Epoca comunistă.
Strategie de energie pentru un oraș mic
Profesor univ. Dr. Ionuț Purica
Consiliul Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă
În România sunt circa 280 de orașe sub 60000 locuitori. Acestea au diverse condiții de generare și utilizare a energiei și sunt expuse la factori diversificați în contextul evoluției confortului vieții urbane. Lucrarea prezintă o strategie generală pentru asemenea orașe care permite factorilor de decizie să știe pe ce tehnologii pot conta în raport cu situația lor specifică. În strategia ONU pentru dezvoltare durabilă, orașele și comunitățile sunt tratate ca un domeniu aparte, dată fiind importanța evoluției lor dinamice și complexe.
Cuvinte-cheie: dezvoltare durabila a orașelor, strategie de energie.
Partea a II-a: Crize și soluții sanitare urbane
Crizele sanitare din București și măsurile de prevenție luate în timpul domniilor fanariote
Drd. Constantin Gabriel-Stelian
Muzeul Municipiului București
Dintre toate dezastrele care au lovit Bucureștii în timpul domniilor fanariote, epidemiile de ciumă au produs cel mai mare număr de victime, fapt care se explică atât prin virulența bolii, cât și prin lipsa oricărui tratament, așa cum rezultă din documentele vremii. În condițiile în care ciuma avea un caracter extrem de contagios, atingând într-un timp scurt un areal foarte mare, cu consecințe devastatoare în ceea ce privește numărul de victime, domnii fanarioți aveau la îndemână un cadru limitat de acțiune. Cu toate acestea, trebuie subliniat meritul domnitorilor care nu au asistat pasivi la crizele sanitare ivite în Capitala Țării Românești, așa cum s-a întâmplat pe alte meleaguri, ci s-au implicat activ în lupta pentru ajutorarea supușilor loviți de biciul năprasnic al ciumei.
Demersul nostru își propune să prezinte principalele măsuri de prevenție adoptate de către domnitorii fanarioți împotriva răspândirii ciumei. Din acest punct de vedere, accentul autorităților era pus în primul rând pe limitarea extinderii bolii, iar tratarea persoanelor infectate trecea în plan secund. Ceea ce surprinde având în vedere nivelul scăzut de competență medicală este faptul că unele măsuri luate în acea perioadă sunt valabile și în contextul epidemiologic actual. Distanțarea socială, de pildă, era una dintre măsurile adoptate atunci, iar în vremurile actuale este prima regulă care dictează în cadrul relațiilor interumane. Apoi, carantinarea persoanelor venite din afara țării sau interzicerea activităților ori a manifestărilor care presupuneau un număr mare de oameni sunt măsuri adoptate atunci, dar care nu și-au pierdut valabilitatea nici până astăzi în vremuri de crize sanitare. Fără îndoială că în epoca respectivă existau și alte metode cu ajutorul cărora se credea că se poate opri răspândirea bolii și care fie aveau un caracter mistic, fie reflectau anumite prejudecăți existente în mentalul colectiv. Toate aceste măsuri se vor regăsi în prezentarea noastră.
Cuvinte-cheie: ciumă, București, prevenție, fanarioți.
Fundațiunea Panteleimonului
Mihaela Diana Sprînceană
Masterand, Facultatea de Istorie, Universitatea din București
Secolul al XVIII-lea a fost marcat de numeroase evenimente politice, economice dar și sociale. Printre cele mai importante construcții ale orașului București este și Spitalul Pantelimon, care a fost construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Acesta se află aproape de râul Colentina, poziționat pe o movilă mică, având o priveliște deosebită. El a fost construit în scopul tratării bolnavilor de boli cronice. Unul dintre cei mai importanți medici ai secolului luminilor a fost Dimitrie Caracaș dar și fiul său, Constantin Caracaș, care au îngrijit bolnavii spitalului. Din cauza numărului mare de pacienți, doctorul Dimitrie Caracaș a luat decizia de a cere ctitorului să suplimenteze numărul de paturi, urmând ca în prima jumătate a secolului al XIX-lea acesta să fie dărâmat și să fie construite noi clădiri unde bolnavii puteau să fie îngrijiți corespunzător. Istoria acestui spital este una deosebit de importantă pentru capitală, mai ales din pricina faptului că a fost al doilea cel mai important spital, după Colțea. Pe lângă spitalul Pantelimon, în secolul al XIX-lea funcționa și un orfelinat pentru copiii săraci, iar din fondurile ,,fondațiunei Panteleimon” a fost înființat în anul 1837 și Spitalul de nașteri. Este interesant de analizat aspectele ce țin de patrimoniul spitalului, dar și de istoricul acestuia, mai ales dacă aprofundăm cercetarea și analizăm testamentele ctitorilor.
Cuvinte-cheie: spital, Caracaș, ctitor, testament, patrimoniu.
Povestea Carantinei de la Călărași (1784-1863). Arhitectură, rețele sociale și agenți patogeni
Lect. Univ. Dr. Lidia Trăușan-Matu
Facultatea de Medicină, UMF „Carol Davila”
Studiul de față analizează carantina de la Călărași, în perioada 1784-1863, în calitatea ei de loc al medicalizării și de habitat uman, riguros separat de spațiul comunitar, dar cu influență și urmări asupra oamenilor, a economiei și a politicii statului. Studiind istoria carantinei de la Călărași, am căutat material documentar în arhive și presa timpului, în relatări ale călătorilor străini și memorii, în literatura de specialitate și albume de artă. În mare, am încercat să răspund la câteva întrebări legate de problematica permanentizării carantinei ca reacție la valurile epidemice de ciumă și de holeră din prima jumătate a secolului al XIX-lea (boli prea puțin cunoscute astăzi). Pe parcursul cercetării, am fost preocupată să redau înfățișarea exterioară a carantinei de la Călărași, dar și locul ei de amplasare, să înregistrez serviciile funcționarilor acesteia, în special ale medicului, dar și comportamentele oamenilor în fața bolii și a măsurilor restrictive. Intenția mea este aceea de a arăta funcțiile carantinei și utilizările ei variate și de a descoperi sensul ei deplin, acela de strategie de combatere a teribilelor molime.
Cuvinte-cheie: Călărași; carantină; epidemii; ciumă; holeră; arhitectură.
Crize medicale în București în secolul XIX
Dr. Nicoleta Bădilă
Muzeul Municipiului București
La începutul secolului XIX, medicina aduna realizări științifice în multe domenii de activitate și se contura imaginea concretă a unui viitor medical. Medicii și oamenii de știință aplicau metode inovative de tratament sau intervenții medicale cu rezultate admirabile, iar noi substanțe tratau bolii pe care altădată medicii nu visau să le vindece. În comunități reușesc să facă saltul uriaș de la credința că boala este o formă de pedeapsă divină la implementarea metodelor profilactice prin instrucțiuni, recomandări și soluții salvatoare. Cele mai mari provocări sunt însă valurile de bolii infecțioase cu capacitate mare de contagiere și mortalitate ridicată. Însă progresul medicinii din secolul XIX conduce la stabilirea unor soluții pentru aceste crize și, în final, la organizarea sanitară a orașelor și a statelor.
În secolul al XIX-lea, Bucureștiul s-a confruntat cu mai multe crize sanitare. Bolii infecțioase ca pesta, holera asiatică, febra galbenă, tifosul, febra tifoidă, vărsatul, scarlatina, pojarul, difteria, crupul, pneumonia, dezinteria, tuberculoza, turbarea, dalacul au generat adevărate epidemii pe care medicii au încercat să le contracareze cu diverse metode: igienizarea spațiilor locuite și a indivizilor, carantina individuală și a orașului, vaccinarea sau altoirea oamenilor, analizele ,,agenților igienici” precum alimentele, solul, cadavrele, locuințele, salubritatea orașelor, starea închisorilor și, către sfârșitul secolului, raportarea întregului sistem profilactic la noile descoperiri microbiologice. Formarea unei școlii de medicină românească și atragerea unor specialiști formați în școlile europene au condus la organizarea unor instituții de profil și elaborarea unor legislații sanitare menite să ușureze rezolvarea crizelor medicale din București și din țară.
Lucrarea de față își propune să o prezentare a principalelor crize medicale din București în secolului al XIX-lea punctând procedurile medicale implementate de medicii și autoritățile vremii în funcție de evoluția bolilor contagioase și efectele pe care acestea le-au avut asupra comunităților.
Cuvinte-cheie: secolul XIX, București, criza santară, boli contagioase, carantină, procedură medicală, igienizare, agenți patologici.
Bucureștii în timpul pandemiei de gripă spaniolă. Principalele știri ale ziarului „Universul” din 1919
Andreea Mâniceanu
Muzeul Municipiului București
În timpul Primului Război Mondial, în primăvara anului 1918, umanitatea avea să cunoască „cea mai devastatoare pandemie” din istoria sa. Militari, ofițeri, generali, politicieni renumiți și oameni de rând și-au pierdut viața din cauza cumplitei gripe spaniole. Numărul victimelor a fost estimat între 50 și 100 de milioane, mai mult chiar decât totalul morților celor două războaie mondiale.
Pandemia a rămas cunoscută sub denumirea de „gripă spaniolă” datorită faptului că presa spaniolă, nesupusă cenzurii, având în vedere statutul Spaniei de țară neutră, a fost cea care a mediatizat cel mai mult apariția noii boli, majoritatea populației europene și mondiale considerând că este un fenemon exclusiv spaniol.
Gripa a debutat în rândul soldaților, din pricina condițiile precare ale războiului; tranșeele înguste, umede și murdare favorizând extinderea focarelor. Reîntoarcerea trupelor de pe front a contribuit de asemenea la răspândirea rapidă a bolii. Mai mult, din cauza perioadei de incubație a virusului, de la câteva zile la săptămâni, persoanele aparent sănătoase făceau ca noua maladie ucigătoare să se extindă tot mai mult. Simptomele erau caracterizate de temperatură ridicată, „senzație de sdrobire”, extenuare în tot corpul, inflamația căilor aeriene superioare sau tulburări gastro-intestinale.
Printre numeroasele țări afectate de gripa spaniolă s-a aflat și România care se confrunta cu îmbolnăviri încă din 1918. Deși nu s-a scris foarte mult despre ceea ce a însemnat epidemia de gripă spaniolă în țara noastră, o privire asupra articolelor din presa timpului ne creionează o imagine mult mai amplă asupra crizei sanitare prin care a trecut Capitala la sfârșitul Primului Război Mondial.
Articolele ziarului „Universul” din 1919, precum „Iarăși gripa”, „Bolile se întind”, „Funcționarea farmaciilor”, „Declararea boalele molipsitoare” etc, reprezintă un punct cheie în înțelegerea desfășurării și depășirii crizei sanitare bucureștene provocate de pandemia gripei spaniole.
Cuvinte-cheie: pandemie, gripă spaniolă, București, criză sanitară, presă, „Universul”, soluții sanitare.
Crucea Elisabeta: o recompensă pentru serviciul de asistență medical
Dr. Adriana Roșca
Muzeul Municipiului București
Crucea Elisabeta instituită în anul 1878 face trimitere la organizarea sistemului sanitar în timpul războiului pentru dobândirea independenței dar și la întreaga rețea de acțiuni caritabile întreprinse de către doamna Elisabeta și celelalte femei de toate rangurile și naționalitățile care s-au angajat activ în procesul îngrijirii răniților. Acordată ca recompensă pe viață acelor femei care au contribuit în mod direct și indirect la sprijinirea sistemului medical, piesa amintește în același timp și de modificările aduse în plan urban în timpul stării de război, atât capitalei cât și celorlalte mari orașe din țară.
În București unul dintre spațiile utilizate în vederea construirii unui spital de campanie a fost parcul Cotroceni din apropierea palatului celor doi suverani. Aici, în urma donațiilor venite atât din țară cât și din partea familiei de Hohenzollern au fost așezate corturi ce purtau steagul Crucii Roșii și au fost construite barăci din lemn în vederea adăpostirii răniților aduși de pe front. Această stare de fapt a condus către identificarea spațiilor adecvate și reutilizarea lor în folosul răniților, astfel că punerea în funcțiune a acestui spital a fost un exemplu de bună practică în epocă, iar povestea transformării grădinii de la Cotroceni a fost relatată la acea vreme și în presa internațională.
Cuvinte-cheie: Elisabeta, Cotroceni, spital, război, decorație, cruce.