O incursiune în lumea protocolului vestimentar

Când vorbim despre ținută, nu putem ignora faptul că existau legi nescrise, foarte severe, pentru îmbrăcămintea potrivită fiecărei ore din zi, iar cel care le încălca era pedepsit prompt prin ignorare de către societatea necruțătoare care pândea orice gafă a elitei sale spre a o stigmatiza. „Eleganța, bunul gust nu consistă în scumpetea, în bogăția vesmintelor; a ști a se îmbrăca este a ști în ce ocazii ce vesminte se poartă”, ne spune Constantia de Dunca în „Chronica de Mode Parisiene”, Amicul Familiei (nr. 4 și 5/ 1-15 Maiu 1864).
Garderoba era diferită în funcție de momentul zilei, sau de activitatea pe care o avea respectabila doamnă. Exista, deci, un îndreptar al ținutelor, publicat la 1870, „Codul toaletei civile”, care reglementa ținuta în funcție de împrejurările în care se afla o doamnă, sau de oră. Era inadmisibil a apărea în public îmbrăcată cu un veșmânt nepotrivit, prea decorat pentru dimineață sau prea sobru pentru seară. „Toaleta trebuie a fi schimbată după împrejurări. Aceea de peste zi va fi simplă chiar și pentru visite; aceea pentru seară urmează a fi ceva mai bogată, iar toaleta pentru bal trebue a fi cea mai elegantă”. Desigur, în alegerea vestimentației potrivite, o doamnă trebuia să dea dovadă de mult tact și măsură, spre a nu cădea în ridicol și a nu-și depăși condiția: „Toaleta unei femei prudente trebue să fie în armonie cu averea și posițiunea ce ocupă în lume. Prea multă simplitate ar trece în ochii lumii de avariție și prea mult lux sˈar lua drept vanitate și desordini în echilibrul afacerilor familii”.
O ținută decentă și sobră, total neostentativă, era obligatorie când se mergea în audiență la un personaj important: „A se prezenta însă la un superior sau la o persoană d’un rang înalt în redingotă, gheroc sau în jachetă, ori în pardesiu, aceasta ar fi o grosieră lipsă de politețe, se menționează tot în „Codul toaletei civile”.
În anul 1875, Carol I îi cere lui Th.C. Văcărescu, devenit mareșal al Curții, să propună un ceremonial al Curții Hohenzollernilor. Până atunci fusese respectat cel de pe vremea lui Cuza. Inspirându-se de la Curțile europene, Th. Văcărescu propune anumite reguli, care, aprobate de Carol, vor rămâne în funcție la Curtea Hohenzollernilor români.

Th.C. Văcărescu face o prezentare succintă a tuturor ținutelor pentru orice situație protocolară. Astfel, pentru audiențe, primiri, baluri și orice solemnități la Curte, ținuta de rigoare pentru civili era fracul, mănușile și legătura de gât albă, la care se adăugau decorațiile (în mărimea reglementară, nu miniaturi), iar dacă fuseseră distinși cu mari cruci, lenta respectivului ordin se purta deasupra hainei. Militarii purtau uniforma de mare ținută ori ținuta specifică prin regulament sau prin ordin de zi. La fel și funcționarii civili care aveau prevăzută uniformă. Nimeni nu putea veni în doliu, dacă nu era și curtea în doliu. Jaloanele ținutei de doliu erau date din nou de Constanția de Dunca, în „Chronica de Mode Parisiene” din „Amicul Familiei”. Se impunea o riguroasă folosire a materialelor și nuanțelor în funcție de importanța și vechimea doliului. Astfel se purtau texturi negre, fără lustru, fără garnituri. Capelele de mare doliu erau de crep, iar peste ele văduvele trebuiau să pună un văl foarte lung, tot de crep. La marele doliu nu erau admise stofele de vară. La doliu mai puțin recent se puteau aplica. Broderii cu mărgele negre, iar pentru semi-doliu se acceptau fulare negre cu lila sau gri, tafta neagră, mată, fără garnituri, iar bijuteriile erau exclusiv din păr sau mărgele, niciodată aur sau pietre prețioase.
Doliul Curții era de două feluri, fiind reglementări în acest sens. Pentru mare doliu bărbații purtau frac, vestă, mănuși și legături negre de gât, fără decorații, brasarda de crep negru și panglică lată, tot de crep, la țilindru, iar femeile purtau veșminte de lână neagră cu mânecuțe de crep negru și mănuși la fel. Militarii și funcționarii civili erau în mare ținută, cu mănuși negre, brasardă de crep și o eșarfă tot de crep prinsă la garda sabiei, ori a spadei. Toate garniturile de fir ale chipiului sau bicornului erau acoperite cu crep negru.
Exista protocol și pentru situațiile mai vesele. Astfel, la vânătorile regale, unde participanții puteau veni în haine de călătorie sau chiar de vânătoare ‒ dacă aceasta avea loc imediat după sosire, la punctul stabilit pentru întâlnire ‒ era recomandat să aibă în bagaj o redingotă, pentru cazul în care regele i-ar fi reținut la prânz, sau i-ar fi invitat să petreacă seara împreună.
Regina Maria, obișnuită cu eticheta strictă de la Curtea Regală a României, era îndreptățită să se mire ori să facă haz de gafele vestimentare ale unora dintre gazdele sale, pe vremea călătoriei în S.U.A din anul 1926. Astfel, primarul din Vancouver, deși îmbrăcase fracul, avea o vestă neagră închisă până aproape de gât, iar paionul, în loc să fie alb, era negru, ca de doliu. Un alt exemplu este cel al vechiului ei prieten, Charles Vopicka din Chicago (fostul ambasador al S.U.A. în România, în perioada 1913-1920), care fusese distins cu ordinul Steaua României și era atât de mândru de această decorație, încât o purta tot timpul la gât, indiferent dacă era în ținută de rigoare sau în haine de dimineață. Acesta o purta și neregulamentar, cu panglica drapată cu un jabou, iar când i s-a atras atenția asupra acestui fapt, a răspuns cu naivitate, că „așa este mult mai drăguț”.

Existau reglementări și pentru alte ocazii, cum ar fi nunta, la fel de stricte. Alina G. în cartea Buna cuviință. Cum să se poarte omul în toate ocaziile vieței ne informează despre reguli vestimentare în cazul miresei și a cavalerilor de onoare. Aceștia erau îmbrăcați în ținute de seară, cu frac, vestă și mănuși albe și buchețel de lămâiță la rever. Domnișoarele de onoare aveau rochii deschise la culoare, dar nu albe, pentru că albul era rezervat miresei. Mireasa avea rochie cu trenă, voal alb pe cap, prins de o cunună din flori de lămâiță și beteală care îi atârna pe spate. Nu era nevoie să poarte nicio bijuterie, nici măcar cercei. Mănușile și pantofii de atlaz erau tot albi. Până la 45 de ani, o domnișoară putea să se căsătorească îmbrăcată în alb, dar, după această vârstă era recomandat să poarte rochie crem sau gri argintiu, iar pe cap, în loc de voal, o pălărie de dantelă albă cu margarete. Dacă o văduvă se recăsătorea, nu mai avea voie să îmbrace rochia albă a purității, ci o toaletă de oraș, elegantă, în tonuri de gri sau mov, fără flori de lămâiță. Această regulă era referitoare doar la femei. Bărbatul văduv, care se recăsătorea cu o domnișoară, putea să fie îmbrăcat ca la prima cununie, iar ceremonia trebuia să aibă același fast.
Acum, să ne amintim de o nuntă regală, cea de la castelul Sigmaringen, în decembrie 1892. Principesa Maria se simțea stânjenită în rochia de mireasă pe care i-o pregătise mama ei, mai ales că avea mâneci bufante care o incomodau: „Pe vremea aceea era moda mânecilor «à gigot» și a foilor țepene în formă de clopot. Uneori îmi părea că nu sunt decât un accesoriu fără însemnătate al voluminoaselor mele mâneci, în care mă pierdeam aproape de tot”.
Lăsându-vă pradă visului de epocă, închei cu un citat din lucrarea lui Charles Baudelaire, Curiozități estetice: „Ideea pe care și-o face omul despre frumos se întipărește în toată găteala lui, îi boțește sau îi scrobește haina, îi rotunjește sau îndreaptă ținuta și, cu timpul, se insinuează subtil în trăsăturile chipului. Omul sfârșește prin a fi ceea ce ar vrea să fie.”
Dr. Maria-Camelia Ene
Bibliografie selectivă:
- Charles Baudelaire, Curiozități estetice, Editura Meridiane, București, 1971.
- SANIC, Casa Regală, Regina Maria, Personale, rola 479, fotograma 156, 203, 204.
- „Ceremonialul Curței. Recepțiunea miniștrilor străini”, în Românul/ 15 Octombre 1878.
- Constanția de Dunca, „Chronica de Mode Parisiene ”, în Amicul Familiei 10/ 1 August 1863.
- Alina G., Buna cuviință. Cum să se poarte omul în toate ocaziile vieței, ediția a III-a, Editura Viața Românească, București, 1922, pp. 122,125.
- S. Ionescu, Modă și societate urbană, Editura Paideia, București, 2006, p. 199.
- Maria, Regina României, Povestea vieții mele, I, Editura Eminescu, București, 1991.
- C. Văcărescu, Ceremonialul Curții Regale a României, Tipografia Curtei Regale, Bucuresci, 1882, pp. 95, 110, 118, 130.