Povestea unei clădiri reprezentative pentru București și a proprietarilor săi
Uite cine venea la balul de la Palatul Suțu
Printre livezi şi maidane, în compoziţia urbană a Bucureştiului din prima jumătate a veacului al XIX-lea, puţine şi dispuse îndeosebi în centrul citadin, erau clădirile care se înălţau cu măcar un nivel peste partea construită la suprafaţa solului.
Textura urbană se constituia dintr-un amalgam de magherniţe şi clădiri distinse dispuse răzleţ pe traseul drumurilor contorsionate, când înguste sau mai late, aleatoriu constituite în timp după bunul plac al locuitorilor. Aşezări cu caracter modest, case sărăcăcioase, coexistau în proximitatea unor construcţii somptuoase, sălaşe ale elitei vremii. Cocioabe abia zărite dintre arborii şi viile grădinilor înconjurătoare fiinţau haotic, firesc în concepţia edililor, dar mirând pe orice străin, în vecinătatea locuinţelor elegante de-a lungul străduţelor rudimentar pavate, acoperite cu straturi dense de praf sau noroi.
În această dezordine arhitecturală, pe la anul 1833, cam peste drum de Turnul Colţei, pe locul unde odihneau, acoperite de moloz, pivniţa şi vechile fundaţii ale construcţiei anterioare, dar şi rămăşiţele unui atelier medieval de olărit de la începutul secolului al XVI-lea, se aşezau temeliile unui nou edificiu. Un an mai târziu în peisaj se profila impunător Palatul Suţu, dând tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea oraşului în spirit european.
O clădire diferită de toate celelalte din București
Ridicat la porunca postelnicului Costache Gr. Suţu, din dorinţa unei înnoiri arhitecturale în spiritul orientărilor stilistice înscrise în cerinţele epocii, palatul îngloba în compoziţia sa, alcătuită încă din elemente constructive şi decorative de manieră feudală, cu precădere gotice, primele componente ale romantismului din Ţara Românească, introduse de către meşterii arhitecţi Konrad Schwink şi Johann Veit. Noua construcţie se impunea prin trăsături distincte în toate privinţele faţă de clădirile bucureştene din acea vreme.
Departe de finalizarea executării construcţiei, anul 1834 a fost marcat în istoria imobilului de neînţelegeri între proprietar şi arhitecţii constructori cu privire la realizarea lucrărilor, soldate cu plângerea adresată Vorniciei Bucureştilor, la 25 mai, de către Costache Gr. Suţu, în care acuza calitatea sobelor şi bolta ameninţată de surpare.
Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operaţii de modernizare executate de sculptorul Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care şi o monumentală scară desfăcută în două braţe, reflectată în imensitatea unei oglinzi adusă de la Murano.
Om cu personalitate puternică, Costache Gr. Suţu nu a avut o existenţă lipsită de culoare atât în societatea timpului cât şi în viaţa privată. Ager la minte, încăpăţânat şi suficient de instruit, a ocupat, încă de la vârsta de 21 de ani, funcţii importante în marile dregătorii. Jinduind pare-se şi la Scaunul ţării, pe fondul unui caracter uneltitor, întărâtat de imboldul unor răzbunări personale izvorâte din ofensa pricinuită de excluderea de pe lista alegătorilor, în toamna anului 1843 s-a implicat în complotul împotriva noului domnitor Gheorghe Vodă Bibescu, ticluit la un an după demiterea silită a lui Alexandru Vodă Ghica. Conspiraţia, pusă la cale de un grup de 21 de persoane, urmărea atacul şi asasinarea Domnitorului într-o pădure aflată în stăpânirea lui Costache Gr. Suţu.
Beizadeaua, băţos, n-a dat emblema jos!
Cu o atitudine asemănătoare, de frondă generată de năzuinţele de domnie neîmplinite, avea să-şi aducă participarea, prin împotrivire, şi în timpul evenimentelor încheiate cu lovitura de stat a lui Cuza Vodă din 2 mai 1864, exprimându-şi cu fermitate părerea contra Domnitorului şi a ministrului său Mihail Kogălniceanu, nici mai mult nici mai puţin decât solicitând intervenţia Imperiului Otoman.
Dacă în privinţa aversiunii lui Suţu faţă de Domnitorul Cuza acţiunile săvârşite o validează în mod public, nici viceversa procesele afective şi atitudinea determinată de acestea nu erau de altă natură. Antipatia reciprocă, dorinţa coercitivă la adresa reacţionarului Suţu, sau poate îngrijorarea pentru Scaunul domniei, i-au indus Domnitorului impresia unei lipse de măsură şi impertinenţă în etalarea pe frontispiciul palatului a emblemei Suţuleştilor. Asemănătoare cu stema ţării, emblema familiei Suţu cuprindea cele două elemente distinctive oficiale, vulturul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Într-atât de mâhnit a fost Cuza încât, conform spuselor lui Radu D. Rosetti, „a trimis vorbă lui Suţu s-o dea jos. Dar beizadeaua, băţos, n-a dat ascultare dorinţei fostului colonel şi-atunci Domnitorul a dat ordin pompierilor s-o smulgă peste noapte. De necaz, Suţu a înlocuit-o cu un ornament inspirat de la Sublima Portă”. Blazonul de factură domnească a fost reaşezat la stăruinţa urmaşilor lui Costache Gr. Suţu şi din îngăduinţa Regelui Carol I.
Nici în viaţa familială comportamentul lui Costache Gr. Suţu nu s-a manifestat chiar sub semnul pioşeniei conjugale ci, mai degrabă, al duplicităţii. Însurat de timpuriu, la numai 17 ani, cu Ruxandra Racoviţă, cea care-i adusese ca zeste proprietatea pe terenul unde s-a înălţat palatul, a fost simultan antrenat într-o legătura extraconjugală cu Elisa Orbescu.
Urmează maxima splendoare şi însufleţire a Palatului
Deşi îi fusese oferit anterior spre folosinţă, abia la 1875, după stingerea din viaţă a biv vel postelnicului Costache Gr. Suţu, palatul din Bucureşti, împreună cu alte case şi moşii, a intrat oficial în posesiunea unicului său fiu legitim, Grigore Suţu.
Graţie interesului şi pretenţiilor rafinate ale noilor proprietari, Grigore şi Irina Suţu, fiica marelui bancher Ştefan Hagi-Mosco, palatul a traversat sub stăpânirea acestora perioada sa existenţială de maximă splendoare şi însufleţire. Preocuparea acordată amenajărilor, atât a reşedinţei propriu-zise, cât şi a grădinei înconjurătoare, demonstraţiile de eleganţă şi lux, preţiozitatea şi constanţa balurilor organizate, parcimonia în selecţia oaspeţilor după criterii strict definite de poziţia în societate, au conferit palatului şi perechii posesoare un rol însemnat în desfăşurarea vieţii comunităţii bucureştene din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
Îngăduit contemplării doar din afară pentru restul norodului, care nu avea posibilitatea şi dreptul de a pătrunde în incinta saloanelor, înfăţişarea palatului, prin iluminaţia exterioară cu gaz aerian, parada trăsurilor elegante ce aduceau lumea aleasă, uneori chiar perechea domnitoare, şi imaginea parcului înconjurător garnisit cu vegetaţie luxuriantă, păsări exotice şi figurine de porţelan colorat, echivala cu o impresionantă reprezentaţie de teatru.
Atmosfera de la baluri, carnavaluri și alte sindrofii n-avea rival în București
Interiorul acestei „senioriale aşezări”, de asemenea spectaculos luminat de numeroase policandre, candelabre şi lămpi, includea pe lângă camerele cu destinaţie personală şi saloanele mai mici de primire, la parter o spaţioasă sufragerie din care se descoperea vederii priveliştea grădinii, iar la etaj, simetric dispuse, două mari săli de bal, cu ieşire spre balcoanele de aceeaşi lungime, denumite potrivit culorii tapiţeriei mobilierului, „salonul roşu” şi „salonul galben”, în care pâlpâierile luminoase erau mult sporite de reflectarea în enormele oglinzi ce decorau pereţii.
În această ambianţă se desfăşurau faimoasele baluri, carnavaluri, petreceri onomastice şi alte sindrofii ce nu rivalizau în Bucureştiul de atunci decât cu cele ale amfitrioanei Elena Oteteleşanu, care vădea însă o nuanţă de ceva mai multă îngăduinţă la selecţia participanţilor.
Dacă ţineai de protipendada acelei dimensiuni temporale, onorând invitaţia la Palatul Suţu, descindeai graţios din caleaşcă, ferit de intemperii sub acoperământul de sticlă plasat deasupra intrării principale. Primul chip întâlnit ar fi fost al unui paznic albanez, înveşmântat după portul tipic arnăuţesc, la vederea căruia se „minuna” în copilărie viitorul istoric Radu D. Rosetti. Apoi, până a fi întâmpinat de gazde cu ireproşabilă curtoazie în capătul de sus al impozantei scări, defilai prin faţa chipeşilor ofiţeri de cavalerie înşiruiți pe trepte, strict selecţionaţi şi instruiţi dinainte în a oferi braţul doamnelor pentru a le călăuzi spre saloanele de bal şi a le întreţine în conversaţie.
După o noapte întreagă petrecută într-o frenezie dansantă şi savurând fineţuri culinare aduse din Costantinopol, abia spre ivirea zorilor ai fi părăsit palatul. În mod special, doamnele se înapoiau acasă copleşite de numeroase şi preţioase daruri oferite de mărinimoasele gazde, precum mici cutiuţe de aur sau necessaire-uri de argint.
Asemenea „seratelor danţante”, reuniunile artistice sau comediile de salon desfăşurate cu participarea invitaţilor, cântăreţi sau actori, toate în limba adoptată de societatea vremii, franceza, se bucurau deopotrivă de acelaşi ales ceremonial.
La Balul cel mai renumit, veneau Domnul și Doamna Țării
Însă „Balul cel mai renumit se dădea în seara Reveillonului, şi-atunci îl onora cu prezenţa chiar Domnul şi Doamna Ţării. Stăpânul casei înmănuşat le ieşea în întâmpinare la intrare, ţinând în mână un policandru [sfeşnic n.a.] cu lumânările aprinse, urcând apoi scara de-a-ndăratelea, ca să lumineze calea înalţilor oaspeţi. La ultima treaptă i-aştepta Suţuleasa, înaltă şi grasă, de două ori cât prinţul, ceea ce făcea pe mucaliţi să spună, când îi zărea împreună, Turcul şi Cămila”, ne destăinuie într-un text scris de mână, pe la 1949, Radu D. Rosetti.
În pofida persiflărilor publice iscate pe seama deosebirii de statură dintre soţi, autoironizată de însăşi Irina Suţu într-una dintre seratele muzicale când personal a interpretat un cântec cu refrenul „Doamne, cât de mic este el, şi cât de înaltă sunt eu”, cei ce i-au cunoscut povestesc că erau nedespărţiţi şi că s-au înţeles bine, fiind chiar fericiţi, deşi gelozia nu i-a neglijat pe niciunul dintre ei.
În percepţia societăţii, „mititelul” Suţu trecea întrucâtva drept un excentric. Pesemne datorită trăsurii de lux, ce ieşea din limitele obişnuitului, echipată fiind inclusiv cu renumitul arap împodobit „ca la operetă”, situat, neclintit şi cu braţele încrucişate, în spatele landoului, din care, într-un contrast izbitor cu trupeşa-i consoartă, abia se zărea în timpul deplasărilor la Şosea în tovărăşia animalului lor de companie. Sau probabil datorită aspectului caraghios afişat când, purtând mănuși albe, îşi plimba câinele îmboldindu-l cu voce tare: „cacarela, Lula, cacarela!”.
Splendoarea acelor distracţii mondene, neasemuite şi nicicând întrecute, s-a mistuit odată cu dispariţia din viaţă a Irinei Suţu, urmată la numai doi ani de soţul acesteia, după un răstimp de trai neglijent, lipsit de grija cuvenită trebuinţelor zilnice.
Articol scris de Ana Iacob, muzeograf
(preluare din Revista Historia)