Povestea familiei Assan. Cum s-a clădit o afacere de mare succes

M. G. Assan – o imagine de la 1906

Familia Assan are o îndepărtată origine vlaho-balcanică, o origine care coboară în secolul al XII-lea. În secolele al XIV-lea şi al XV-lea o întâlnim cu precădere în Sudul Moldovei, în ţinuturile Tecuci şi Covurlui, unite azi în judeţul Galaţi, unde aveau moşii întinse. Între timp, membrii familiei Assan au căpătat şi porecla de «Cilibiu», care în limba turcă înseamnă vestit, nobil.

Cu secolul al XVIII-lea ajung şi în Valahia, în categoria funcţionarilor domneşti, cum au fost panul Assan vel sluger în divanul Valahiei la 1717 sau Constantin Assan, biv-vel căpitan de lefegii la 1744. În pragul secolului al XIX-lea sunt amintiţi de genealogi Teodor Assan, căsătorit cu Eufrosina Grădişteanu, precum şi copii lor Constantin şi Marie Assan. În a doua decadă a secolului al XIX-lea, Gheorghe Assan a folosit veniturile familiei sale, pentru cea mai ingenioasă investiţie a epocii: o moară mecanică. Ieşind de pe Calea Moşilor spre Târgul Moşi, la mică distanţă şi în stânga barierei de odinioară, se înălţa impozanta construcţie a «Fabricilor Assan».
Istoricul acestor fabrici are o mare importanţă pentru industria românească.

Fabricile Assan la 1900

Înfiinţată de Gheorghe Assan, începutul acestei mari întreprinderi a fost foarte modest: o mică instalaţie de presare pentru ulei acţionată prin forţă umană şi câteva pietre de măcinat grăunţe puse în mişcare de cai. Înzestrat cu un deosebit spirit comercial, defunctul G. Assan tatăl, dându-şi seama de importanţa forţei motrice în industrie, a adus şi a instalat cu mare greutate în 1853 prima maşină cu aburi de la Casa Siegel din Viena.

Felul cum a fost transportată în ţară această maşină pare un adevărat basm. Pentru transportul acestei maşinării cu o greutate de aproape 7.000 de kile s-au făcut patru săptămâni de la Giurgiu până la Bucureşti, în vreme ce de la Viena la Giurgiu nu se făcuseră decât două săptămâni, pe Dunăre. Însă trebuiau refăcute şi consolidate toate podurile şi podeţele pe unde urma să treacă o greutate atât de mare pentru acele vremuri.

Primul coş construit n-avea decât 24 de metri, înălţime relativ mică pentru zilele noastre, dar care pe atunci însemna foarte mult. Moara din Colentina devenise o curiozitate pentru Bucureşti şi pentru împrejurimile sale. Mai ciudat e faptul că odată pusă în funcţiune moara cu aburi, a fost imposibil să fie convinşi brutarii să vină să-şi macine grâul la acea moară, pentru că, ziceau ei, dacă maşinăria mergea cu ajutorul focului şi scotea fum, nu era posibil să nu ardă şi făina.

Piața Alexandru Lahovari pe vremea când circula tramvaiul cu cai

Doar iarna grea care a îngheţat apele morilor i-a forţat după o vreme să vină să macine la Fabrica Assan. Din păcate, Gheorghe Assan tatăl a murit prea devreme, în 1866, la vârsta de 45 de ani şi văduva lui este cea care a dus mai departe această mare întreprindere industrială, până în 1884, când fiii săi, Gheorghe şi Vasile Assan, terminându-şi studiile în străinătate, au venit să ducă mai departe, plini de ambiţie, energie şi forţă de lucru, această industrie care face azi onoare ţării noastre. De atunci au realizat încet-încet o transformare radicală a utilajului şi l-au adus în pas cu progresele moderne. Astăzi, pe acelaşi tren de patru hectare se află 5 întreprinderi industriale importante, care la 1910 aveau următoarele profile:
• O fabrică de uleiuri vegetale care poate presa şi extrage cu ajutorul benzinei până la 2 vagoane de grăunţe uleioase pe zi.
• O moară care poate măcina 7 vagoane de grâu în 24 de ore.
• O fabrică de lacuri, vopsele şi alte articole, creată acum 10 ani şi care îşi ia o mare parte din materiile prime, ca uleiurile sicative de cânepă şi altele, de la fabrica de uleiuri.
• O fabrică de mastic şi vaselină pentru maşinile agricole şi o fabrică de unt de cocos extras din nucă de cocos înfiinţată anul acesta şi care produce 1.000 de kilograme pe zi.

Uleiurile erau extrase conform regulilor tehnice şi cu ajutorul instalaţiilor cele mai perfecţionate ale epocii.

Gumele, răşinile folosite pentru fabricarea lacurilor erau importate din Asia, Africa şi Australia. Cel mai îndepărtat loc de provenienţă era Noua Zeelandă, precum şi Zanzibar, Manila (Filipine), Sierra Leone, Mozambic etc. Valoarea anuală a lacurilor depăşea suma de 250.000 de franci, în ciuda concurenţei lacurilor englezeşti protejate de taxe vamale prea mici. Uleiurile erau vândute în ţară.

Instalaţia morii a fost una dintre cele mai moderne. Piatra de măcinat a dispărut curând pentru a face loc unor cilindri din oţel şi din porţelan, printre care sunt trecute grâul şi celelalte produse de 15, 16 ori până când operaţia este completă. Maşinile acestei mori moderne sunt la fel de complicate ca şi diagrama care reprezintă drumul pe care-l parcurge grâul în moară.

Moara Assan măcina la 1910 până la 7 vagoane de grâu pe zi, producând până la 4 vagoane de făină, ce pot alimenta o treime din populaţia Bucureştiului, adică 100.000 de oameni pe zi şi producea mărfuri în valoare de 3.000.000 de lei anual.

Făina şi celelalte produse ale morii Assan erau vândute în toată ţara. Brutarii îşi măcinau grâul pe cheltuiala proprie.

Reședința Assan la 1906
Reședința Assan. Grădina la 1906

Succesul afacerii a permis familiei să-şi construiască o reşedinţă de mare rafinament arhitectural şi estetic într-o zonă a Bucureştiului, care la sfârşitul secolului al XIX-lea nu anunţa nimic din aglomeraţia de astăzi. Proaspăt amenajată, piaţetă unde a fost apoi instalată statuia lui Alexandru Lahovary avea, la rândul ei, o atmosferă patriahală, de periferie burgheză, aflată la începutul Căii Dorobanţilor.

Interioarele casei Assan, devenită după 1950 Casa Oamenilor de Știinţă, administrată de Academia Română, pot fi admirate şi astăzi însă în afară de patina timpului pe stucatura aurită şi tapetul de mătase, vechea reşedinţă nu mai păstrează nimic din vechea utilitate a spaţiilor (sala de biliard de pildă), dar nici maiestuoasa grădină din spatele casei nu mai păstrează tihna fin de siecle, fragmentată fiind în ultima sută de ani de blocurile ridicate în jurul său.

Familia va fi nevoită să vândă frumoasa reşedinţă în vremuri deloc liniştite, după 1945, când moneda se devaloriza accentuat. A fost cumpărată de un negustor de zarzavat, pe miliarde bune câştigate prin speculă. Dar nici el nu a putut păstra prea mult noua sa locuinţă, naţionalizarea luându-i bucuria de a se făli cu neaşteptata sa investiţie.

Articol de Adrian Majuru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *