Plimbări mondene în Bucureștiul secolului al XIX-lea, din relatările călătorilor străini

Paulus Petritsch, Plimbarea lui Nicolae Mavrogheni în București cu trăsura (trasă de cerbi), B.A.R

Pentru a evita praful sau noroiul străzilor, se circula numai în trăsură. În primul sfert de veac XIX erau multe echipaje în București, astfel încât francezul F.G. Laurençon îl plasează printre cele dintâi orașe ale Europei, raportat la numărul populației. Pe la mijlocul secolului, un călător britanic nota: ”Modul de a estima o capitală este în funcție de trăsurile particulare, iar Bucureștii trebuie evaluați la o cotă destul de înaltă (…) boierii aveau cel puțin două, una pentru folosința doamnei, alta pentru domn” („From Pera to Bukarest”, în Blackwood’s Edinburgh Magazine nr. 294, februarie 1857, p. 212.). De altfel, mersul pe jos era un atribut al mojicului. Boierul cel mare iese la plimbare sau merge la slujbă călare sau în trăsură: „nimeni decât poporul de rând nu iese din casă pe jos; un echipaj este un articol de primă necesitate cât și unul de lux”, notează Thomas Thornton; „călătorul trebuie să fie întotdeauna cu ochii în patru, deoarece caii se înfundă uneori până la piept în câte o băltoacă de apă murdară”, din abundență pe ulițele orașului București.

Frumoasele doamne din Principate obișnuiau să se plimbe cu trăsura la Șosea, ceea ce reprezenta un adevărat ritual care trebuia oficiat cu strictețe cotidiană, fără să fie deranjate cât de puțin de colbul de pe drumurile urbei. Acestea „rabdă și nici că le pasă” (…) căci „femeile vin să se arate la alte femei”, menționează Adrian-Silvan Ionescu în cartea „Moda românească 1790-1850 între Stambul și Paris” (Editura Maiko, București, 2001, p. 53).

Promenada bucureșteană de după-amiază, care se făcea între orele 16 și 18, avea ca obiectiv Herăstrăul, unde, după cum ne relatează contele Wilkinson, plimbăreții se puteau răcori cu înghețată. Alții mergeau și mai departe, până la Băneasa. Străinii numeau diferit Herăstrăul: Hellesteo, Hellestoo, Kerestreo sau Kilistrio, după cum auzise fiecare și după cum putea, fonetic, să-l transcrie în limba sa. Această plimbare se făcea cu trăsura, care era unul dintre principalele articole de lux și de emulație între boieri. Și aici se întâlneau aceleași mari contraste între echipaje, unele fiind de ultimă oră, produse la Viena și Paris, trase de bidivii înfocați, de rasă arabă, rusească sau austriacă, altele niște vechituri greoaie, fără arcuri, numai din lemn, dar abundent aurite, amintind de cele de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, sau altele ”bune numai pentru transportul gunoaielor din curțile boierești” (după relatările ofițerului scoțian John Macdonald Kinneir).

Caleștile și trăsurile de toate felurile erau unul dintre cele mai solicitate articole de import din Viena, în acest sens stând mărturie o masivă corespondență. Nicolae Iorga, în „Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop” relatează care era pretenția boierilor care doreau să se emancipeze: „O carătă pentru norumea sau o butcă bună cu acoperiș dinainte, numai drugi(i) să fie modă ca de Beci (Viena), văpseala butcii să fie roșie și lucru țapăn, să fie englezească, numai să fie naimodă, frumoasă și țapănă (…) să nu fie la altul asemenea (…) În locu ce șade viziteu să aibă burduf până jos, de a pute pune viziteu traistele, frâne și altele; și să nu fie grea”. Cu repararea sau întreținerea și modernizarea acestor vehicule se ocupau caretașii. Aceștia erau nemți stabiliți în capitalele Principatelor Române, după relatările lui Sir Robert Ker Porter.

Auguste Henikstein, Boieri la plimbare, B.A.R.

François Recordon, la rândul său, observase că distincția socială era evidențiată nu doar de luxul afișat prin proprietăți sau vestimentație, ci și prin cel etalat de trăsuri, butci, rădvane sau sănii (în funcție de anotimp): „Toate persoanele care nu vor să fie confundate cu poporul au trăsura lor, și chiar o mulțime de case care, deși nu sunt de primul rang nici prin noblețe, nici prin venituri, au cu toate acestea, mai totdeauna, un rădvan și două calești superbe. Pot chiar să avansez că echipajele din București nu sunt cu nimic mai prejos celor din primele orașe ale Europei, atât prin somptuozitatea vehiculelor, prin îmbrăcămintea vizitiului și lacheilor, cât și prin caii minunați care formează atelajul”. Doar marii boieri își permiteau să aibă pe capră un arnăut, de obicei albanez de origine. Emanoil Hagi-Mosco ne descrie, presărând parfumul și culoarea epocii: „Numai cei foarte bogați își permit un albanez. Vizitiul, rob abject, deabia acoperit de un cojoc rupt și murdar, pare cocoțat pe capră pentru a pune mai mult în valoare statura înaltă și somptuosul costum al albanezului. Aurul, argintul, mătasea și cașmirul acopăr pe acesta din urmă din cap până în picioare. Turbanul său, hlamida, vesta roșie, pantalonii albi, încălțămintea, totul pe el este ireproșabil. Ochiul său pătrunzător și mustața neagră îi dau un aer marțial și eroic”.

Prințul Grigore Suțu, păstrător al tradiției levantine, și-a păstrat arnăutul până în ultima decadă a secolului, când acest atribut al rangului era deja demodat, dar care încă mai conferea culoarea unei epoci apuse”, notează Adrian-Silvan Ionescu în cartea amintită mai sus.

Trebuie menționat totuși că boierii erau preocupați ca veșmintele vizitiilor să fie la fel de elegante ca și caleștile pe care le conduceau. De aceea îi îmbrăcau fie în costum muscălesc, cu caftan à la russe, fie într-o uniformă, amintind de cele husărești, cu multe brandemburguri. La spatele trăsurii stăteau fie feciori în livrele și cu bicornuri pe cap, după moda apuseană, fie arnăuți cu turban sau fes și fustanelă, cu pistoale și iatagane în brâu, ce țineau în mână pipele prețioase ale stăpânului. Pe lângă bogăția cu care erau înveșmântați vizitiii și rândașii ce deserveau echipajul, unii proprietari doreau ca aceștia să se poarte și să se exprime precum confrații lor din Occident.

În memorialele de călătorie toți occidentalii observă profuzia de calești, unii deplângând lipsa de democrație și obligația străinului, care nu posedă una a lui, de a merge pe jos, prin praf și noroi, expunându-se astfel la desconsiderația celor ce l-ar fi văzut; (…) alții, nărăviți turiști pedeștri ca Demidoff, critică tocmai moda aceasta care nu-i permite să se deplaseze în voie, lejer, pe jos, pentru a putea vedea și cunoaște cât mai mult din țara pe care o vizita (Anatole de Demidoff, „Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie”, Paris, 1840, pp. 130-131).

Charles Doussault, Principele Grigore D. Ghika la plimbare, B.A.R.

Aproape de a patra decadă a veacului al XIX-lea apar și birjele de piață care se închiriau cu 40 de creițari pe oră și erau la fel de elegante ca și cele particulare, cu arcuri bune, banchetă de catifea roșie și covoraș la picioare, relatează diplomatul francez Edouard Antoine Thouvenel în memoriile sale de călătorie.

Iarna nu se renunța la plimbările mondene. William Wilkinson descrie săniile care înlocuiseră trăsurile. Acestea erau sculptate în forme fanteziste de lebede, scoici, dragoni și pictate în nuanțe stridente, pentru a contrasta cât mai mult cu dominanta albă a zăpezii, (…) unele purtau chiar blazoane, dar nu după regulile heraldicii, ci fiind rodul imaginației meșterului caretaș, (…) caii aveau valtrapuri și hamuri înzorzonate cu fir și ținte sclipitoare, iar la gât zurgălăi cu sunet vesel, cristalin. Întrecerile de sănii erau obișnuite în acele vremuri, zăpada transformând pe toți în copii. Nelipsitul fante sfida frigul, în veșminte șic, europenești, dar prea subțiri pentru acest anotimp. El nu pierdea prilejul de a-și conduce singur atelajul. Pe acesta îl prezintă cu umor finul observator Vladimir I. Ghika, surprinzând starea euforică a personajului: ”Să vezi atuncea cum aleargă toată lumea pe piețe după sănii, cu ce strigăte de bucurie această gloată cutreeră orașul, în goana cailor, întrecându-se în pripă (…). Acolo vezi boierimea toată cu echipagiile sale frumoase și caii săi sprinteni, lângă smeriții băcani, cari într’un vehicul modest, încearcă să-i sfideze la întrecere. Aici găsești pe impiegații țivili, pe străini amestecați cu jidovi și armeni, cu greci, cari se provoacă la alergări și fac prinsori. Se dă un semnal și iată, cincizeci sau o sută de sănii pleacă laolaltă cu o repeziciune atare de nu poți să le urmărești cu ochii. Un praf de zăpadă sclipitor la soare ca un nour de diamant se ridică după ele și le ascunde aproape la privirea spectatorilor. Unul își mustră calul și-l bate, altul l’îndeamnă, îl mângâie, îi făgăduiește o porție suplimentară de ovăs, unii fluieră, alții strigă și caii, speriați de acest sgomot nemaipomenit, aleargă nebunește până la oboseală, sau până când… răstoarnă stăpânii și vizitiii pe stradă. Atunci… hohote de râs, strigăte de veselie, urale, glume… Mai departe câteva sănii se gonesc una pe alta, mânând cu o dibăcie neauzită, făcând mii de ocoliri spre mai marea mirare a tuturor. Nu trebuie să uit de dandy-ul cu mănuși galbene, cu guler englezesc, cu ciubote de glanț, în ciuda frigului, cu țigara în gură, mânând el singur în picioare ca să-și arate mai bine talia lui elegantă frumoasei doamne după care oftează; împinge și izbește pe toți (…) trece și trece ca fulgerul de douăzeci de ori înaintea săniei în care stă obiectul înflăcăratei sale urmăriri”.

Dr. Maria-Camelia Ene

 

Surse bibliografie selectivă:

  1. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea”, serie nouă, vol. I (1801-1821), București, Editura Academiei Române, 2004, p. 389.
  2. Anatol de Demidoff , „Călătorie în Rusia și Crimeea prin Ungaria, Valahia si Moldova”, 1840.
  3. Vladimir I. Ghika, „Spicuiri istorice”, Iași, 1936, p. 188.
  4. Emanoil Hagi-Mosco, „București. Amintirile unui oraș. Ziduri vechi. Ființe dispărute”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p.97.
  5. Adrian-Silvan Ionescu, „Moda românească 1790-1850 între Stambul și Paris”, Editura Maiko, București, 2001.
  6. Nicolae Iorga, „Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoț sibiană Hagi Pop”, București, 1906.
  7. F.G. Laurençon, „Nouvelles Observations sur la Valachie”, Paris, 1821.
  8. François Recordon, „Lettres sur la Valachie”, Paris, 1821.
  9. Sir Robert Ker Porter”, „Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babylonia &c. During the Years 1817, 1818, 1819 and 1820”, Londra, 1822, p. 790.
  10. Edouard Antoine de Thouvenel, „La Hongrie et la Valachie. Souvenirs de voyage et notes historiques”, Paris, 1840, p.18.
  11. William Wilkinson, „An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia Including Various Political Observations Relating to Them”, Londra, 1920, p. 140.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *