PINACOTECA

Adresa: Bd. I.C. Brătianu, nr. 2
Telefon: 021 315 68 58 (Secretariat)
Program de vizitare: Marţi – Duminică, 10.00 – 18.00
E-mail: relatii.publice@muzeulbucurestiului.ro

facebook-logo-square

Acces Metrou – Linia M2, Stația Universitate
R.A.T.B: 61, 66, 69, 70, 85, 90, 91

Palatul Suțu

10 lei – tur complet – adulți
5 lei – tur complet cu reducere – elevi, pensionari, studenţi, militari, grupuri organizate
6 lei – expoziţia Timpul oraşului – adulţi
3 lei – expoziţia Timpul oraşului cu reducere – elevi, pensionari, studenţi, militari, grupuri organizate
5 lei – expoziţiile temporare – adulţi
2 lei – expoziţiile temporare cu reducere – elevi, pensionari, studenţi, militari, grupuri organizate
15 lei – filmare, fotografiere de către turiști în interiorul muzeului
Intrare gratuită pentru preşcolari şi persoane cu dizabilităţi.

Istoria Palatului Pinacotecii orașului București

(Palatul Dacia-România)

Palatul Dacia-România este situat în centrul istoric al Bucureștiului, pe strada Lipscani nr. 18-20. Monument istoric de valoare națională, înscris în Lista Monumentelor Istorice, face parte din „Ansamblul de arhitectură Strada Lipscani”. Clădirea ocupă colțul dintre străzile Lipscani, Smârdan și Stavropoleos, având o fațadă mai lungă pe strada Stavropoleos. Istoria acestei clădiri se îngemănează cu istoria Capitalei României. Aici se vor regăsi de acum înainte capodoperele din colecția Pinacotecii Bucureștiului, care vor putea fi admirate de români și turiștii străini deopotrivă. Parte integrantă a Secţiei de Artă a Muzeului Municipiului Bucureşti, Pinacoteca şi-a sporit continuu patrimoniul, acesta fiind constituit astăzi din 2.543 lucrări de pictură românească şi europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 lucrări de artă decorativă şi 2.425 lucrări de grafică. Orașul se mândrește cu creațiile sale și patrimoniul de excepție care va putea fi expus, admirat, prezentat lumii întregi așa cum merită.

Mai întâi a fost Biserica Ghiormei Banul (Biserica Grecilor) 

Pe locul în care s-a ridicat Palatul Societății de Asigurare Dacia-România, boierul de origine greacă, Ghiorma a ctitorit, în anii 1564 și 1565, în vremea domniei lui Petru cel Tânăr (1559-1568), o biserică cu hramul „Nașterea Domnului”. Originar din Pogoniana (Epir), Ghiorma a ocupat dregătoria de mare postelnic în Sfatul domnesc în anii 1564-1568, ulterior fiind menționat cu titlul de ban. De la sfârșitul secolului al XVI-lea, lăcașul a devenit un punct de reper în zonă, sub denumirea de  „Biserica Ghiormei Banul”.

În timpul lui Mihai Viteazul, Biserica a fost incendiată de turci în 1595, și a rămas pustie până în vremea domniei lui Leon vodă (1629-1632), care o închină cu învoirea Despei, nepoata lui Ghiorma, Arhiepiscopiei Pogoniana (Epir). Intrând în stăpânirea călugărilor greci, de atunci înainte ea a fost denumită „Biserica Grecilor”. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu edificiul a fost afectat de un  nou incendiu, un document din 1696 arătând că zidurile erau foarte stricate.

La începutul secolului al XVIII-lea, biserica a fost refăcută prin contribuția comunității negustorilor greci din oraș. În anii 1713 și 1714 a fost pictată din nou, prin cheltuiala arhiepiscopului de Pogoniana, Eftimie din Dipalița. Lucrările au fost terminate în 1719, când se pune și o nouă pisanie (în limba greacă). În 1813, în vremea domnitorului Ioan Caragea (1812-1818), a fost trecută în categoria mănăstirilor de rangul III din țară. Biserica este descrisă și desenată de August Raffet, care vizitează orașul pe la 1837 drept un lăcaș mic, cu urme de frescă pe pereții exteriori, închis într-o incintă îngustă, înconjurată de un cimitir sărăcăcios. Lipsită de venituri și afectată de calamități (incendii, cutremure), biserica s-a deteriorat treptat, iar în 1858 a fost  închisă. În anul 1863,  biserica și hanul care o înconjura erau în ruină, hotărându-se demolarea lor. În anul 1871 pe locul bisericii dărâmate mai erau doar pisania și stâlpii de piatră, cerându-se ridicarea lor.

Hanul Mănăstirii Greci

După refacerea bisericii (1719), călugării greci primesc învoire să ridice pe terenul din jur un han, pentru sporirea veniturilor. După ridicarea lui, „biserica lui Ghiorma Banul” sau „a Grecilor” va începe să fie numită „biserica Hanului Grecilor”. Hanul era format din mai multe corpuri de clădiri construite treptat, în diferite perioade de timp, la parter fiind prăvălii închiriate negustorilor, iar la etaj camere de locuit. În prima jumătate a secolului al XIX-lea era considerat unul din cele mai mari hanuri mănăstirești din București, fiind situat pe locul al treilea între cele 10 hanuri importante ale orașului.  Din cauza proastei administrări și a calamităților, hanul a ajuns, la mijlocul secolului al XIX-lea într-o stare avansată de degradare. În raportul adresat Sfatului orășenesc la 11 septembrie 1847, arhitectul orașului, Xavier Villacrosse propunea dărâmarea acestuia. O parte a hanului  a fost demolat în 1861, iar restul în 1863.

 Palatul Societății de Asigurări Dacia-România

Terenul ocupat din secolul al XVI-lea până  în 1863 de Biserica Ghiormei Banul și Hanul Grecilor a fost cumpărat prin licitație la 9 iulie 1882 de Societatea de Asigurare Dacia-România[1], cu scopul de a-și construi aici un sediu. Lucrările de construire a clădirii au început în 1882 și s-au încheiat în 1889 pentru ca, în perioada anilor 1885-1886, clădirea să fie aproape terminată. În Anuarul din 1896-1897 sunt înscrise adresele bancherilor, caselor de schimb și a magazinului lui Poloni la aceeași adresă: Lipscani 10. În planul geografic al armatei din 1895-1899, în cel litho-cromat, scara 1:5000, se poate „citi” construcția. Iar această construcție ocupa tot terenul. Ea apare tot astfel și în planul cadastral din 1911.  Deocamdată arhitectul proiectant nu se cunoaște, deși în alte surse (Romeo Cojan, Palatele Băncii Naționale a României, vol.I, p.73) este menționat arhitectul austriac Adolf Lang.

Societăţile de asigurări

Aceste societăţi au existat de foarte multă vreme în România, iar soarta lor a variat mereu. La 1906, Bucureştiul număra cinci societăţi, iar  Dacia-România era cea mai veche. Este rezultatul fuziunii (în 1881) societăţilor Dacia cu România. Prima a fost creată în 1871 având un capital de 3.000.000 de franci, iar cea de-a doua în 1873, având un capital de 2.000.000 de franci.

De la înfiinţare, până în 1876, „Dacia” l-a avut ca director pe A. Vorrel şi începând de atunci până la fuziunea sa, pe I. Schlesingher. „România” l-a avut director până la fuziunea sa pe I. Seculici.

“Dacia România” avea un capital de 4.000.000 depuşi în totalitate. Rezerva de capital era de 1.500.000 de franci. Sumele reprezentând diversele ramuri din asigurări în 1906 sunt: 1.220.396.711 franci incendii; 85.069.501 grindină; 303.331.799 transport; 5.451.227 asigurări de viaţă. Despăgubirile plătite de la înfiinţare până în 1906 au fost de 179.506.156 de franci.

Membrii Consiliului de Administraţie ai celor două societăţi înainte şi după fuziunea lor au fost: „Dacia” – B. Boerescu, T. Negroponta, G. Gr. Cantacuzino, Menelos Gherman, Th. Mehedinţeanu, V. Gh. Porumbaru, Şt. Ioanide, C. Derussi, Al. Zissu, A. Halfons, Em. Protopopescu-Pake, C. D. Athanasiu, Al. Orescu, N. Ionid, Assicurazioni Generali, Compania Generală de reasigurări din Paris; „România” – L. Calenderoglu, N. Calimachi Catargi, Dim. Cozadini, M. Daniel, Em. H. Manoach, prinţul Dim. Gr. Ghika, Th. Vaissa, M. Anastasievici, Banca României, M. Kogălniceanu, T. Negruzzi, I. Neuschotz, G. C. Philippescu, Al. C. Plaginu, V. Pogor, G. I. Racoviţă, D. Rosetti, prinţul Al. Ştirbei, M. de Waldberg, Is. Ch. Daniel, Al. Şendrea.

Membrii Consiliului de Administraţie ai societății „Dacia-România” au fost: Gh. Chiţu, Colonel Dabija, N. Chrisoveloni, Eulogio Georgieff, Al. Lahovary, Ion Kalenderu, P.S. Aurelian, Em. Costinescu, Gr. Triandafil, A.D. Holban, Iuliu Seculici, An. Stolojan, prinţul D.B. Ştirbei.

Povestea unui palat bancar

În 1914, Societatea de Asigurări Dacia-România a închiriat, apoi a vândut palatul către Banca Generală Română, considerată a fi „o fortăreață a finanțelor germane în România”[2].

Din nefericire, titlurile de proprietate și toate actele referitoare la această construcție au fost evacuate la Moscova în anul 1916, așa cum este menționat în actul autentificat de Tribunalul Ilfov-Secția Notariat la nr. 26.819/1919” (Tone 2000, p. 110).

În timpul Primului Război Mondial,  trupele germane de ocupație și-au însușit o parte din bunurile băncii. Comandamentul militar german a dispus, prin ordonanța din 18 ianuarie 1917, punerea în circulație a unei emisiuni monetare, hârtie și monedă, cu denumirea Băncii Generale Române. Având în vedere pagubele provocate statului român de emisiunea ilegală, după retragerea trupelor germane banca a fost pusă sub sechestru, iar acțiunile sale au trecut în posesia statului. Banca Generală Română, fondată în 1897, a cărei activitate s-a desfăşurat până în 27 noiembrie 1919 când s-a dipus lichidarea tuturor părţilor, acţiunilor, creanţelor şi drepturilor de orice fel din capitalul băncii aparţinând supuşilor ţărilor inamice de la data de 14 august 1916, precum şi cele dobândite de asemenea supuşi după această dată.

Din 1919, Banca Generală Română a devenit Banca Generală a Ţării Româneşti, care din 1938 redevine Banca Generală Română, pentru a fuziona apoi cu Banca de Scont a României în 1941.

Prezentăm mai jos actul de vânzare cumpărare a imobilului din strada Lipscani 10 (astăzi 18-20), din anul 1919:

Act de vânzare-cumpărare

Între Soc Dacia România, cu sediu str Wilson 3 reprezentată prin P. Missir membru în Cons de Admin şi A. Romalo dir gen de o parte ca vânzătoare şi Banca gen a Ţării Româneşti, soc anon cu sediul în str Lipscani 10, reprezentată prin C.D. Creangă, administrator-sechestru, de altă parte:

  1. Soc Dacia România declară că a vândut Băncii Gen a ŢR imobilul din buc str Lipscani nr.10 şi Stavropoleos nr.15, format din teren în supraf de aprox 2140 mp şi clădiri pe o supraf de aprox 2020 mp, aşa cum rezultă din planul de construcţiuni şi stăpânirea actuală, soc înţelegând să-l vândă aşa cum îl stăpâneşte ea fără nicio garanţie din partea ei în ce priveşte indicarea suprafeţelor.
  2. Preţul imobilului vândut este de 11.600.000 lei care s-a plătit soc. Dacia România.
  3. Soc Dacia România declară şi garantează că asupra imobilului vândut nu a constituit nicio sarcină, că nu există nici un comandament sau urmărire de venituri, în afară de inscripţia ipotecară de lei 2.200.000 luată în favoarea Ministerului de Industrie şi Comerţ, pentru garantarea pătrimii asigurărilor de viaţă per care Soc se obligă a o radia în termen de o lună de la autentificarea acestui act.
  4. Banca intră în posesiunea imobilului din ziua semnării prezentului act.
  5. Titlurile de proprietate ale imobilului vândut fiind evacuate la Moscova, vor fi remise Băncii gen a Ţării Româneşti de îndată ce soc Dacia România va intra în posesia lor.

Buc 29 dec 1919

C.D. Creangă     Petre Missir     A Romalo

După 1920, instituția a continuat să funcționeze, dar și-a schimbat denumirea în Banca Generală a Țării Românești, denumire transferată și asupra sediului său, numit acum Palatul Băncii Generale a Țării Românești. În perioada crizei economice (1929-1933) afacerile băncii au fost profund afectate, capacitatea sa de plată a creditorilor scăzând drastic. În iunie 1931 Banca Generală a Țării Românești a intrat în faliment. Sediul băncii a fost  evaluat la suma de 90.000.000 lei  și a fost preluat de Banca Națională a României (BNR), conform convenției autentificate la 21 aprilie 1937. BNR a instalat în palat birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., iar restul spațiilor le-a închiriat unor firme comerciale.

La 9 iulie 1938, BNR vinde imobilul Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. Până în 1948, când a fost naționalizat, palatul a fost ocupat în cea mai mare parte de Centrala Editurilor Regale restul spațiului fiind închiriat unor firme comerciale și bănci (Banca Fortuna, Banca Basarabiei, Banca Cobilovici et Zanea, Banca Eftimiu et Co., Banca Finkels).

În anii 1950-1955, palatul a fost sediul Conservatorului de muzică și artă dramatică „Ciprian Porumbescu”.

În perioada 1960 -1977, în clădire au funcționat un restaurant și o cantină (la nr. 18), precum  și o unitate a Cooperativei „Arta aplicată”  (la nr. 20).

La cutremurul din 4 martie 1977 imobilul a suferit mai multe degradări, iar în 1979 Consiliul Culturii și Educației Socialiste a aprobat propunerea de a se elabora un proiect de restaurare a clădirii și de amenajare a spațiului cu funcțiunea de casă de modă și magazine cu articole de lux. Edificiul a fost restaurat și consolidat în anii 1979-1983, după un proiect realizat de Institutul de proiectare „Carpați”, arhitecți proiectanți: C. Rulea, O. Dimitriu, ing. D. Lazăr, lucrările fiind executate de T. C. „Carpați” reprezentat de T. Ranghet și D. Broscăuțeanu.

Conform proiectului, spațiul a fost ocupat de: Restaurantul cu autoservire Lipscani (subsol, parter); magazine de încălțăminte, marochinărie, țesături, tricotaje (parter și etaj I); ateliere de creație (etaj I); Casa de modă femei și Casa de modă bărbați (etaj I); ateliere de producție (etaj II).

După 1990, în anumite zone ale clădirii au funcționat Banca Comercială Română și CEC Bank.

Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București au inițiat demersurile pentru programul „Pinacoteca Municipiului București” în anul 2012. În anul 2013, Primăria București a cumpărat imobilul din Strada Lipscani nr. 18-20 special pentru acest scop. După o serie de alte etape, prin Hotărârea nr. 419/2019 din 31.07.2019 Palatul Dacia-România s-a dat în administrarea Muzeului Municipiului București pentru amenajarea Pinacotecii Municipiului București, iar în luna august 2019 s-au întocmit și procesele verbale de predare-primire.

Bibliografie

Comănescu, Mirela, „Biserica Hanul Greci din București – Mărturii documentare”, în „Cercetări arheologice în București”, vol. VIII, 2009, p. 197-263.

„Ghidul unităților comerciale ale capitalei”, Editată de Ministerul Comerțului Interior, București, 1962.

Giurescu, Constantin C., „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, București, Ed. pentru Literatură, 1966.

Mucenic, Cezara (coord.), „Bănci și imobile financiare 1850-1950. București – zona istorică Lipscani. Harta panoramică”, București, 2004.

„Palatul fostei Societăți de Asigurare Dacia-România”. Studiu istorico-arhitectural, 2016: www.inshr-ew.ro

„Planul orașului București” lucrat de Institutul Geografic al Armatei (…) în al XXX-lea an al domniei (…) regelui Carol I, 1895-1899.

Stoicescu, Nicolae, „Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București”, București, Ed. Academiei RSR, 1961, p. 106-107, 216-217.

Tone, Mihaela, „Palatul Băncii Generale a Țării Românești – monument de istorie și arhitectură”,  în „Magazin istoric”. Serie nouă, anul XXXIV (2000), nr. 1, ianuarie, p. 110-111.

Țurlea, Cristina, „Centru istoric financiar-bancar al Bucureștilor”, București, Ed. Cadmos, 2011, p. 55, 86-90.

Text elaborat de: Adrian Majuru, Cătălina Ștefăniță, Cristina Gheorghiev, Daniela Lupu, Ioana Agiu, Oana Marinache, Silvia Băjan.

[1] Societatea de Asigurare Dacia-România este cea mai veche societate de asigurări din România mică. S-a înființat în 1881, prin fuziunea dintre societățile „Dacia” (creată în 1871) și „România” (creată în 1873), fuziune oficializată Prin Decretul regal nr. 1211. Societatea oferea mai multe tipuri de asigurări (pentru incediu, grindină, transport pe apă și uscat, viață, accidente, furturi prin spargere) iar printre acționari se numărau personalități ale vremii. Societatea a fost desființată la naționalizarea din 1948 (Țurlea 2011, p. 87).

[2] Banca Generală Română a fost înființată în 1897 cu capital german  de 10 milioane de lei, acoperit în cea mai mare parte de două mari bănci din Berlin (Diskonto Gesellschaft și Casa Solomon Bleichschroeder) și câțiva acționari români. A fost condusă o vreme de finanțistul Emil Costinescu. Banca reprezenta interesele germane și spijinea penetrația Berlinului în economia românească, în special în industria petrolieră și forestieră (Țurlea 2011, p. 55). Banca a înființat o sucursală la Ploiești (1902), a creat societatea Buștenari (1903), transformată mai târziu în societatea Concordia, a investit în industria petrolieră, organizând rafinăria Vega și societatea Creditul Petrolifer etc. (Tone 2000, p. 111).