Aparent, multe din colţurile Bucureştilor trăiesc în afara istoriei cunoscute. Aceasta ar fi şi povestea „Grădinii George Ioanid”, devenită într-un târziu „Parcul Ioanid” şi redenumită fără motiv şi total nepotrivit „Parcul Ion Voicu”. Acest petic de parc avea o vechime cu mult mai mare.
La începutul secolului al XIX-lea forma, împreună cu Parcul Icoanei, o zonă în mare parte împădurită, cu băltacuri adânci, izvoare subterane – de aici izvora Bucureştioara, afluent al Dâmboviţei. Terenul era pe alocuri abrupt, iar „îmblânzirea” lui s-a produs treptat, cu mari eforturi, începând cu 1870. Peste puţină vreme avea să dispară şi Bucureştioara.
Dacă Parcul Icoanei a fost destinat plimbării publicului, o parte din această zonă se afla în proprietatea familiei Ioanid, care şi-a amenajat aici o grădină. Aceasta, până la mijlocul secolului al XIX-lea, era mult mai întinsă peste strada Polonă, şi devenise renumită pentru mult căutatele trufandale. Peste 50 de ani, către 1905, o mare parte din grădină era deja lotizată şi vândută noilor proprietari care se mutaseră pe strada Polonă şi împrejurimi. Dar şi la 1905, George Ioanid, probabil ultimul proprietar al grădinii, avea o foarte înfloritoare afacere cu pomi roditori altoiţi, plante ornamentale şi felurite flori pentru buchete, glastre, jardiniere, dar şi seminţe de flori.
Grădina George Ioanid, ca orice afacere care se respectă, avea un catalog cu toate speciile de pomi şi flori care puteau fi cumpărate sau comandate din timp. Ba chiar a fost şi subiectul unei reclame comerciale, cu ajutorul căreia am putut construi această scurtă evocare. Grădina a dispărut curând după Primul Război Mondial, fiind mult micşorată şi transformată apoi în „Parcul Ioanid”, după numele vechiului proprietar. Cum este bine să conservăm toponimia şi aşa săracă a Bucureştiului, ar fi binevenită revenirea la vechiul nume al parcului.