Oameni din Bucureşti. Oraşul şi chipul nostru

Același oraș. Aceiași oameni. Cu fiecare generație, însă, alte trăsături, altă manieră de a privi viața, alt mesaj pentru cei care urmează.

Același peisaj. Aceleași posibilități. Cu fiecare privire diferită, însă, alte alegeri pentru a trăi, altă posibilitate deschisă, alt gând lăsat moștenire celorlalți.

Și cu acest altfel de a fi, cu fiecare generație, construim ceva nou, sentiment adăugat, în același oraș, între aceiași oameni.

Dar chipuri diferite. Și povestea lor neașteptată între un detaliu cotidian și o intimitate nemărturisită.

Chipul uman este asemenea unui muzeu personal care aparține și orașului în care trăim. Felul cum arătăm în copilărie, maturitate, reflectă, dincolo de ontogenie și alte determinări culturale, spațiul în care trăim. Cu alte cuvinte, muzeul nostru personal își rearanjează exponatele în funcție de „vizitatori” (istorie și ideologii), dar și de activitatea constantă de „redecorare” (schimbările spațiului urban din jurul nostru).

Există în interiorul generațiilor vase comunicante, de trăsături sufletești și implicit de fizionomie, specifice unor profesii cu un câmp mai larg de manifestare: militari, negustori-investitori, medici, avocați, pedagogi. La senectute, întreaga expresie umană, și în special chipul, ne exprimă pe fiecare, spune ceva despre noi, despre biografia noastră.

Fiecare suntem, în cele din urmă, un muzeu, pe de o parte cu expresia de azi, care nu este aceeași cu cea de ieri și nici cu cea de mâine, nici măcar cu cea de peste o oră, dar și cu tot ce am stocat în memorie: momente, evenimente, oameni întâlniţi, etc (totul selecţionat după criterii mai presus de noi), cu care ne face plăcere să ne reîntâlnim, să le evocăm să le retrăim, sau să le ascundem bine, dar, din motive greu de explicat, să le păstrăm cu noi.

Vreau să spun că un chip, întreaga înfăţișare memorează, de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin discret, anume trăsături, după criteriile unui sculptor, ale unui artist ce urmărește să exprime ceva prin creaţie. Pentru că unele semne, urme ale unor evenimente, împrejurări, sunt urme ale propriei noastre istorii care nu trebuie să se piardă.

Ajungem cumva la senectute să purtăm un fel de mască, nefiind totuși propriu-zis o mască, pentru că nu ne ascunde, ci ne exprimă, e ca o piesă esenţială dintr-un muzeu personal.

Acest mecanism de păstrare a unor urme a ceva care a fost și nu mai este, dar merită a fi păstrat și pe care l-am numit muzeu personal, pare a fi un proces natural.

Factorul cultural modelează neîncetat și sub cele mai variate forme, pe diverse durate de timp – scurte, lungi ori permanente – haina materială cu care am fost înzestrați la naștere. Cu alte cuvinte, alături de factorii informaționali externi, mai există factorul informării, omul însuși se informează conștient sau subconștient, în limitele resurselor în care s-a născut, în conformitate cu propria condiție și cu împrejurările în care trăiește (timpul istoric).

Exemplele de mai sus pot fi observații de la distanță ale faptului că o societate urbană își păstrează o serie de particularități comune, specifice, determinate de profesie și cadru social. Aceasta, dacă nu intervin schimbări radicale care să inverseze rolurile sociale, cum a fost după 1948 în Europa de Est.

Expoziția își dorește să ofere imagini-portret ale unor bucureșteni care au trăit în acest oraș din secolul al XVIII-lea până în prezent, cu ajutorul patrimoniului deținut de Muzeul Municipiului București, dar și cu ajutorul oferit de comunitate. Memoria trăsăturilor noastre sufletești se află prezentă aici, iar voi, care vizitați acest spațiu, o purtați mai departe, o schimbați după cum vă sunt speranțele și puterile însă, indiferent de pragurile trecute, dorința de a păstra și oferi mai departe ceva mai bun este un fapt evident, care nu trebuie uitat.

În fiecare familie întâlnim un colţ al istoriei, undeva, într-un cotlon al casei. Fotografii cu părinții care s-au dus între timp, bunici, întâmplări ale altor generaţii. Însă aproape niciodată, în cursul vieţii noastre, nu avem acces la o memorie similară colectivă să putem observa pe chipul semenilor noștri cum le-a fost, bine sau mai rău, în funcţie de oscilaţiile mediului social și ideologic, mai torelant sau mai invaziv faţă de dorinţele fiecăruia dintre noi. Acesta este de fapt rolul esenţial al expoziţiei „Oameni din Bucureşti. Oraşul şi chipul nostru”, să invite la reflecţie privind viitorul, prin mijlocirea unei imersii în generaţiile care au trăit în secolul XX.

Adrian Majuru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *